Joker (2019)

Tot citind despre Joker am ajuns la concluzia că lumea se aștepta la altceva când a ajuns în sala de cinema. Ceva frumos, să placă la popor, ceva cu bătaie, cu Batman, cu astea. Altfel nu-mi explic prezența în sala de cinema a unei adunături de vreo 20 de kinderi între 11 și maximum 15 ani, bucuroși și voioși nevoie mare, râzând. Râsul li s-a oprit cam după 15 minute, când au început să nu mai priceapă nimic. Cam așa cred că s-au dus la el și cei care acuză filmul că e prea nu știu cum, că nu are substanță, că alea-alea. Ba are, numai că substanța aia nu este nici cea din John Wick, nici cea din alte filme pe care le-am putea numi de duzină.

Cred cu tărie în ceva. Cred că Todd Philips a vrut să ne arate câteva lucruri cu filmul său. Că societatea nu mai este fragilă, este deja spartă și cioburile tind să se împrăștie pe podea. Că suntem cumva la un pas de o baltă de sânge, și asta nu pentru că un psihopat bântuit de copilăria nedreaptă va pune mâna pe orice poate ucide și va începe să ucidă. De fapt, stați, aici greșesc flagrant: Putin, Trump, Johnson, Jong-un. Da, greșesc, exact pentru asta suntem la un pas de o baltă de sânge, numai că obiectele pe care le au ăia patru la îndemână fac din metodele lui Joker ceva de care să râdă până și cel mai prost băiat din colțul străzii. Că omul de azi, normal, util societății, poate deveni animalul de mâine. Că în transformarea sa nu contează atât de mult trecutul său personal, ci modul în care este tratat de societate. Și priviți societatea de azi, veți pricepe bine ce spun. Că ritmul și direcția în care mergem azi, ca și modul în care o facem, pot duce la decalibrarea unor piese ce ne alcătuiesc și că cel mai bun reper moral poate deveni crima, asanarea unor indivizi, lucru pe care ieri nu l-am fi conceput. Că linia subțire dintre o realitate și alta (rețineți aici, e important, nu realitate și irealitate, ci două realități distincte!) este dureros de subțire. Eu știu asta, am trecut prin momente în care nu mi-am mai văzut linia.

Că dacă azi viața este tot ce am mai de preț de apărat, mâine moartea poate deveni tot ce am mai de preț de practicat.

Mulți s-au speriat de unele lucruri. Mulți au considerat că filmul vine și propune o soluție. Cristian Tudor Popescu, trezit din somn după un lung în linie ratat al Simonei și zguduit bine de faptul că filmul ăsta nu este cu unicorni roz și iepurași violeți, a mers chiar mai departe decât mă așteptam, egalizând producția cu Die Endlösung der Judenfrage. Să compari produsul artistic al lui Todd Philips cu produsul literar de bază al lui Adolf Hitler nu face altceva decât, în umila mea opinie, să te califice în postura de Viorel Lis al criticii de film, căci acolo își instaurează singur nivelul stimatul bard de presă. După cronica sa în care amestecă nume, date, fapte, idei și concepte cu un blender pe care se vede clar că nu-l stăpânește, chiar îl văd pe domnul Cristian Tudor Popescu îmbrăcat în Shrek, la emisiunea lui Dan Capatos, discutând despre cât de rea este seria Mărgelatu’, copiii neputându-se juca de-a infractorul simpatic pentru că nu este frumos să scuipi semințe pe jos. Mai pe scurt, să bagi mizeria sub preș, ceea ce acest film nu vrea să facă.

Trecând de domnul de mai sus, am auzit că prin SUA sunt unii care consideră că filmul aduce prea multă anxietate, este prea violent și prin urmare ar trebui să fie interzis pentru că în lume este destulă mizerie, nu ne mai trebuie și asta. Mno, ce să zic, bine că nu le aduce prea multă anxietate faptul că unul care are pula mică și a fost refuzat de regina balului la bairamul de final de liceu când a invitat-o la dans, decide să răzbune asta intrând cu o armă automată în mall și ucigând vreo 30 sau 40 de persoane. Mai pe scurt…

Joker-ul ăsta de pe ecran e rău, Joker-ul american de zi cu zi se pare că e bun. Hopaaa, avem cumva o viziune aici, una care ar putea deranja?

Nu cred o singură clipă că rolul acestui Joker este să se facă plăcut. Din contră, tot ceea ce se întâmplă pe parcursul filmului este de natură să te facă să-l detești. Este, până la urmă, un criminal grotesc, o mașinărie sinistră de ucis, un eșec al familiei, un proscris al societății. Sunt tone de oameni ca el în literatură, filme, pictură, muzică, în orice vreți. Ceva însă-l deosebește de ceilalți criminali. Este, cred, pentru prima oară când un criminal de o asemenea factură este prezentat atât de pregnant ca un produs al alienării societății. Ca un produs al alienării oamenilor. Și mai grav, ca un produs mult mai construit din alienarea oamenilor buni decât din aceea a oamenilor răi. Relația dintre el și personajul interpretat de De Niro, motivația acestuia din urmă, intențiile sale față de Joker, ei bine, toate acestea spun exact acest lucru. Și asta doare. Să recunoști că ai ajuns la punctul ăsta este grav. Iar americanii, cam cei mai vocali dintre contestatarii filmului, suferă un șoc în clipa asta, clipă în care văd ce este cu adevărat societatea lor, ce sunt cutumele lor, ce este corectitudinea lor politică, ce este egalitatea lor de șanse, ce este grija lor față de alții. Todd Philips taie America, pe modelul pe care o taie traseele deservite de Greyhound. Și nu doar America. Diferența dintre ea și Europa este că viteza de alienare a vechiului continent este ceva mai mică. Direcția este aceeași.

Joker nu vine sub nici o formă să construiască trecutul din care s-a ajuns la agreabil de simpaticele filme cu Batman, alea în care ăla bun învinge mereu. E mult mai mult. E un avertisment. Este, așa cum îl văd eu, un ultimatum. Unul din care trebuie să pricepem ceva. Scena în care el se ridică în aplauzele celorlalți jokeri, față de care-l desparte doar faptul că el chiar nu mai avea ce să piardă, nu este doar o scenă. Este însăși lumea, zugrăvită la punctul atins de ea azi. O lume în care din ce în ce mai mulți nu vor mai avea ce să piardă. Și cu un Joker te mai descurci, crime, atentate și altele asemenea sunt pe toate drumurile. Problema devine mai gravă când vei avea mii de Joker, poate sute de mii de Joker. Pentru că spre asta mergem. Spre un Joker care va începe să nu mai atace oamenii fără de vină, ci sistemul. Revolta împotriva bogaților cam asta ne spune. Că la rând urmează ăia care chiar au o contribuție directă în construirea mizeriei în care am ajuns să trăim.

Ar mai fi o scenă pe care aș vrea să o subliniez. Este una cu Joker și un pitic. Sunt mai multe cu ei, dar veți ști și singuri despre ce este vorba. Scena aceea m-a cutremurat. Pentru că va fi grav când omenirea, ajunsă în locul unde cred că va ajunge, va implora alienarea să o ajute să iasă din locul în care s-a trezit captivă. Acela este Armaggedonul. Aceea este venirea a doua pe pământ și orice alte bazaconii ați delira. Aceea este drama noastră ca specie și, deopotrivă, imensul nostru eșec, cu atât mai grav cu cât am avut mai mereu capacitatea de a evita așa ceva.

Asta cred că sperie cel mai mult la Joker. Asta cred că este marea sa problemă. REALITATEA. Pentru că-n clipa când te duci acolo, când ești în sală, începi să vezi lumea ta cum curge pe lângă tine. Lumea normală, aia-n care stai pe marginea peronului de la Victoriei la 8 dimineața, aia-n care te duci la serviciu cu trotineta, aia-n care-ți comanzi orice dorești, aia-n care te uiți condescendent la unii care nu-s ca tine, care nu provin din părinți campioni, când te dezgustă zilnic lucruri care nu prea fac parte din lumea ta de panseluțe pe care ți-ai zugrăvit-o. Lucruri care-s reale și care-n lumea ta nu au loc, drept urmare îți spui că nu există. Și-ncepi să te întrebi cine dintre cei pe care îi cunoști va fi Joker. Cine va ceda. Cine nu va mai avea ce pierde. Cine va începe. Însă asta nu este cea mai gravă întrebare.

Întrebarea aia gravă este oare am să fiu eu ăla?

Tocmai de aceea Joker este un film incredibil. Nu știu dacă să spun că este capodoperă, nu cred, este intuibil pe alocuri, dar este un film fantastic. Pentru că realitatea este materia sa principală, realitatea societății de azi, nu personajul singular, nu răzbunătorul unic. Pentru că ne arată cât de depravați, distruși și greșiți suntem cu toții, chiar și ăia care ne credem curați ca găoaza lui Arsenie Boca.

Cât despre Joaquin Phoenix, despre el s-a vorbit mult. Am să spun doar că este înspăimântător. Așa ceva nu am văzut de când sunt. Omul este un monstru care simte personajul așa cum nu cred că o pot face mulți (poate Christian Bale să fi putut reuși aceeași prestație) și asta sperie și mai mult. Este… este imens. Îl anulează pe De Niro, actor aflat la unul dintre rolurile sale excelente din ultima vreme. Însă nimeni nu putea să se vadă de Joaquin Phoenix în filmul ăsta. Ca actorie, totul pe lângă el este recuzită. Cam ca Al Pacino în The devil’s advocate, dacă vreți, ca să revenim pe tărâmuri un pic mai normale. Iar dacă omul ăsta nu va lua Oscarul pentru interpretare, atunci orice va face Academia după un asemenea gest va deveni la fel de relevant ca faptul că întârzie acceleratul de Brăila, nu că de ani încoace Academia ar fi foarte relevantă în ce face.

Mergeți să vedeți filmul ăsta. Lăsați cretinii deoparte.

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: