John Mayall, o experienta pe care as repeta-o oricand

John Mayall reprezinta o poveste care nu poate fi spusa cu usurinta. Radacinile sale muzicale sunt multe si viguroase, iar a incerca sa discuti despre fiecare dintre ele va genera tone de pagini. Tocmai de aceea am sa consider ca numele sau este suficient si ca nu trebuie sa ne raportam decat la concertul de pe scena Salii Palatului, lasand istoria sa fie citita dupa dorintele si preferintele fiecaruia.

Deschiderea a fost asigurata de Harry Tavitian. Concluzia a fost ca daca ar fi cantat doar el in acea seara nu s-ar fi miscat nimeni de pe scaun. Simplu si direct, Harry Tavitian ne-a oferit o lectie de blues formata din voce si pian, instrument care a exprimat ce si cum a dorit maestrul. Experienta m-a frapat prin prisma simplitatii sale, dar a fost departe de a fi simplista. Harry Tavitian nu a transmis nimic din superioritatea cu care ne trateaza unii artisti, mai mult sau mai putin cunoscuti. Omul s-a urcat pe scena si si-a pus sufletul acolo, iar ceea ce a iesit mi-a taiat respiratia.

La un moment a spus ca blues-ul l-a gasit pe el acum 43 de ani si ca de atunci nu l-a mai parasit. Si ce dreptate are! Blues-ul nu te poate parasi decat in clipa cand te paraseste spiritul, iar Harry Tavitian il are din plin. Si mai are ceva: harul de a arata ca muzica este simpla cand o simti. Sau haideti sa nu spunem ca muzica este simpla. Sa spunem ca este simplu sa o pui in sufletele oamenilor cand ea se afla deja in sufletul tau. Mi-am promis sa-l vad pe Harry Tavitian singur, undeva intr-un club, intr-un recital de blues care sa se propage prin fum de tigara si un pahar de whiskey. Si, desigur, sa fie doar el si pianul.

Pauza a adus cu ea un eveniment ceva mai putin placut, acela de a vedea ca spectatorilor le era interzis sa iasa afara, la o tigara. Desigur, in aceste conditii tensiunea creste, iar cei de la paza ajung victimele unor decizii care nu sunt neaparat luate de ei. Nici ieri nu a fost altfel, iar unele dialoguri au depasit ceea ce putem considera ca este acceptabil. Numai ca, asa cum am vazut ca s-a intamplat de atatea alte ori, exista o persoana care analizeaza imediat situatia si ia cea mai buna decizie inainte ca lucrurile sa degenereze. Asa a fost si de data asta si sunt din nou in situatia de a aprecia munca depusa de Andrei Irode si Blackhawk Security. Sau, mai bine zis, de a aprecia modul in care acestia reusesc sa gestioneze situatii tensionate si sa rezolve problemele pentru a-i multumi pe toti. Felicitarile mele pentru tot.

Primul lucru care m-a frapat la recitalul lui John Mayall a fost ceea ce s-ar putea numi “saracia decorului”. Fata de alti artisti ale caror accesorii pareau ca nu se mai termina, trupa lui John Mayall poate fi considerata copilul sarac al acestora. Dispusi simplu pe scena, fara tone de efecte, Mayall si ai lui te sperie la prima vedere. Dar doar la prima, pentru ca-n clipa in care s-au apucat sa cante totul s-a terminat. E clar, accesoriile lipsesc pentru ca nu este nevoie de ele, au exact atat cat le trebuie.

In ceea ce priveste muzica, John Mayall ne-a purtat prin tot ceea ce poate insemna istoria respectivului gen muzical, de la piese mai electrice pana la cele in care clapele, preferatele sale, isi fac fara probleme loc. Sau muzicuta, prilej cu care am putut remarca frenezia cu care se agita in fata scenei cel mai bun muzicutist roman, Marcian Petrescu. Ba mai mult, am avut senzatia ca incearca sa fure ceva de la maestru, pentru ca din cand in cand isi scotea muzicuta din buzunar, incercand sa cante alaturi de Mayall.

De instrumentisti nu mai vorbesc. Greg Rzab, basistul, este cel care m-a impresionat cel mai mult, iar momentele sale de solo au iesit din “calmul” blues-ului, atingand cote pe care nu le asteptam. Omul este absolut genial. Jay Davenport, tobarul, este acel gen de persoana in care si-a facut loc ritmul, oricare ar fi el. Poate-l ajuta si faptul ca este de culoare si ca bluesul si-a cladit locul in el in primul rand din punct de vedere nativ. Iar Rocky Athas, chitaristul, desi nu este nici Peter Green, nici Eric Clapton, are un stil aparte de a interpreta partitura de care dispune, cald si puternic in acelasi timp, facand uitat faptul ca Mayall a lucrat cu chitaristi care nu pot fi vreodata uitati.

Una peste alta, a fost o seara speciala in care John Mayall a adus pe scena bluesul asa cum il stiam la inceputuri, fara artificii, fara complicari inutile, punand pe scena de la Sala Palatului muzica la lucru, lasand-o sa lucreze in beneficiul publicului. Si trebuie spus ca la varsta pe care o are John Mayall este mai in forma si mai activ ca niciodata, iar atitudinea sa fata de muzica este aceeasi pe care o cunosc de atata vreme. Se bucura ca un copil de ea, se bucura de solo-urile fiecaruia dintre colegii sai de trupa si traieste fiecare moment cu aceeasi intensitate pe care o regasesc in multe dintre clipurile pe care le vad, unele datand dinainte de a ma naste eu.

Pe scurt, blues si John Mayall, pentru ca fiecare isi apartin unul altuia. Si sper ca John Mayall sa revina pentru ca, indiferent daca as avea parte de acelasi setlist, as merge sa mai petrec inca o data orele pe care le-am petrecut alaturi de recitalul sau de la Sala Palatului.

Evenimentul a fost organizat de Fundatia Phoenix.

BogDan

Cronica, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: