Jason Becker – “Perpetual burn”

Despre Jason Becker sunt multe de spus. Prima dată când am luat cunoştinţă de existenţa sa a fost în momentul în care mi-au picat în mână cele două albume “Cacophony”, adică “Speed metal symphony” şi “Go off!”. O trupă care îl mai cuprindea şi pe Marty Friedmann, eminenţa cenuşie de la “Megadeth”. Cine a le-a ascultat ştie că deşi apărute în 1987 şi 1988, sunt greu de atins, ca virtuozitate. Să mai specific un singur lucru, la data la care “Speed metal symphony” lovea piaţa, Becker avea 16 ani…
Becker este considerat un chitarist neo-clasic, şi chiar dacă asta vă face să vă gândiţi la Yngwie Malmsteen, trebuie să vă descurajez şi să spun că nu veţi găsi foarte multe legături între cei doi. Neo-clasic poate şi pentru că Becker a studiat munca de o viaţă a violonistului Niccolo Paganini, compunând şi o variaţiune a celui de-al cincilea capriciu al renumitului virtuoz.
Chitaristul suferă de boala lui Lou Gehrig (ALS – scleroză amiotrofică laterală), una care este legată de funcţionarea defectuoasă a nervilor care provoacă mişcările voluntare. Starea sa este stabilă din 1997 încoace, dar capacitatea sa de a vorbi, de a se exprima, a avut mult de suferit. Nu-i nimic. A avut la îndemână chitara. Şi spun “a avut”, pentru că ani buni încoace, Jason Becker nu mai poate cânta. Dacă ar fi făcut-o în continuare, părerea mea sinceră este că Vai, Satriani şi Malmsteen ar fi avut de unde să înveţe. Şi, mai ales, ce să înveţe.

“Perpetual Burn”, albumul solo de care discutăm în aceste rânduri, a ieşit pe piaţă în 1988. Jason nu suporta jumătăţile de măsură, aşa că a adus lângă el doi muzicieni de calibru. Primul, cum era şi normal, este Marty Friedmann, prietenul său de o viaţă, şi el un chitarist mult prea puţin apreciat, iar al doilea este Atma Anur, un baterist extraordinar, puternic şi tehnic, care are la activ albume alături de nume mari ale scenei rock, cum ar fi Journey, Third Eye Blind, David Bowie, Ritchie Kotzen, Tony McAlpine, Greg Alllman, Cacophony sau Greg Howe.
Ce a ieşit este un album care m-a ţinut cu sufletul la gură, chiar şi pe pasajele în care recunoşteam un anume stil, atât al său, cât şi al lui Friedmann sau al Megadeth-ului, tot melanjul acesta nebunesc de muzică, învârtit în jurul a doar câţiva oameni. Chitara lui Becker este când furibundă, când melancolică până la lacrimi, iar Friedmann nu se lasă nici el mai prejos, adăugând o savoare pe care cu greu ai putea s-o bănuieşti pe un album care trebuie să vorbească, în primul rând, despre tehnică. Da, avem tehnică la kilogram, doar că aceasta este subjugată unui “feeling” aparte al fiecărei note, ce vine şi din derapajele clasice ale protagonistului.
“Perpetual Burn” se poate erija cu uşurinţă într-un standard pentru progresivul melodic, cu influenţe heavy-metal. Compoziţiile sunt briliante pure, liniile de chitară sunt extrem de complicat structurate, deosebit de complexe, dar învelite într-o tuşă tandră, ceea ce le oferă şansa de a fi ascultate cu interes şi de către un necunoscător al genului. Nu ştiu, dar nu sunt sigur că am ascultat vreodată un album care să repete experienţa pe care am avut-o cu acesta, şi trebuie să spun că am lăsat să treacă foarte mult timp până să scriu despre el, pentru că acordurile mi-au tot răsunat în suflet.

Am să mă opresc aici. Dacă aveţi prilejul, ascultaţi acest “Perpetual Burn”. Nu aveţi ce pierde, ba din contră, pot spune că acele aproape 50 de minute de suflet întins pe corzi vă vor aduce un câştig neaşteptat. Iar dacă mai sunteţi şi la un pahar de vin roşu, în lumina unei lămpi difuze, poate că veţi fi mai aproape de voi decât aţi reuşit vreodată.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.