In the heat of the night (1967)

Regizată de Norman Jewison, pelicula are la bază volumul omonin al lui John Ball, apărut şi la noi în 1979, deşi acesta fusese publicat peste Ocean încă din 1965.
Povestea este extrem de simplă. Detectiv la omucideri în Philadelphia, afro-americanul Virgil Tibbs este acuzat de crimă într-un orăşel rasist din Mississippi. După ce identitatea sa este confirmată şi acuzaţiile sunt retrase, el este chemat să ajute în investigarea crimei pentru care fusese reţinut şi nevoit să conlucreze cu un mult prea rasist şef al poliţiei locale, Bill Gillespie. Dacă în rolul lui Tibbs nu cred că se putea face o alegere mai inspirată decât aceea a lui Sidney Poitier, probabil că Dumnezeu l-a creat pe Rod Steiger pentru partitura şefului poliţiei.
Cred că este lesne de bănuit faptul că filmul tratează, pe absolut tot parcursul său, problemele rasiale şi că omuciderea trece pe planul al doilea, sau chiar al treilea, fiind chemată să ofere un simplu suport pentru ceea ce se întâmplă între cele două caractere, ambele la fel de puternice în credinţele lor. Este o luptă pornită, normal, din partea albilor, în care se amestecă şi oficialităţile oraşului, şi poliţia. Dacă la început, Bill Gillespie îl vede pe Virgil Tibbs ca pe un fel de muţunache atârnat de un dosar ce trebuie să-i aducă un anume renume de anchetator, pe parcurs, poliţistul alb trece de partea sa, conştient de capacităţile serioase pe care le demonstrează acesta.
Să nu aveţi senzaţia că duelul rasial se rezumă la negrul ce încearcă să surmonteze ideile preconcepute ale albilor. “In the heat of the night” nu este aşa ceva, iar scenariul a reuşit să evite tipicul filmelor de gen. În general, atunci când discutăm de pelicule de gen, avem hoarda de albi, negrii speriaţi, femeile îndoliate şi, eventual, tribunalul unde, în mijlocul unei tensiuni amplificate şi de amestecul “lumii civilizate” se dau sentinţe ce vor schimba istoria, condamnând rasismul şi pe exponenţii săi. Departe de aşa ceva. Şi totuşi, o luptă are loc. Pentru că, în ciuda aparenţelor, Virgil Tibbs este şi el rasist. Însă formele de manifestare sunt diferite. La Bill Gillespie, de exemplu, el este visceral, izbucnit din adânc, implementat de mic de părinţii ce probabil aveau servitori de culoare. Fiecare frază este o condamnare, fiecare mimică arată scârba, fiecare mişcare denotă ura, iar dacă Tibbs nu ar fi poliţist, Gillespie nu s-ar sfii să-l atârne de vreun copac, în bunul spirit al KKK-ului. La Tibbs, lucrurile sunt studiate. El alege lecţiile. Lecţia de profesionalism, lecţia de omenie şi lecţia de umilinţă, inserată chiar la începutul filmului, acolo unde alege să stea, la gară, în sala de aşteptare destinată negrilor. Tibbs îşi cunoaşte bine locul, dar îşi manevrează cu aceeaşi abilitate mândria şi ura. Opunându-se cu calm unui Gillespie dezlănţuit, Tibbs nu se apără, ci atacă. Şi, la un moment dat, nu mai poţi fii sigur dacă albul va face faţă urii negrului.
Şi totuşi clişeul nu poate fi evitat până la capăt dar, cu toate acestea, el are ceva deosebit. Pentru că albul îşi va lua la revedere de la negru purtând cu el simpatia sinceră faţă de un individ ce s-a dovedit superior imaginii pe care şi-a format-o din fragedă pruncie. Pentru că negrul îşi va lua cu aceeaşi simpatie adio de la un alb pe care a reuşit să-l perceapă şi altfel, acceptând şi scuzele tacite, invizibile, dar existente ale acestuia. Cu toate acestea, fiecare va duce mai departe cicatricile cu care s-a ales. Bill Gillespie va fi traumatizat de întâlnirea cu un negru superior naturii sale care, mai mult decât de a-l condamna pentru ceea ce este, l-a iertat, în timp ce Virgil Tibbs nu-şi va putea ierta slăbiciunea de a ierta un reprezentant al celor ce, poate, i-au ucis ancestorii.
Am evitat să vorbesc despre celelalte personaje pentru că acestea sunt inexistente. Practic, în vâltoarea scenariului scris pentru Sidney Poitier şi Rod Steiger, ceilalţi nu sunt decât sforile ce manevrează jocul magistral al personajelor principale. Cu toate acestea, ele sunt creionate cu aceeaşi atenţie oferită celor doi, iar dacă veţi avea ochi şi pentru ele, veţi fi la fel de încântaţi de suportul pe care îl oferă.
Un film pe care l-am urmărit cu plăcere pentru a treia oară în viaţă şi care nu ar trebui să lipsească din cultura oricărui cinefil. Să mai spunem, în încheiere, că filmul a câştigat cinci premii Oscar.

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: