În seara asta mare… Compact au fost altceva!

Cred că ultimele și rarele mele cronici de concert din clipa în care am decis să las baltă zona asta sunt mai ales de la concertele trupei Compact. Asta spune câte ceva și despre faptul că de la o vreme vreau să ascult strict sunete care să mă binedispună, care să-mi dea o stare de bine, care să mă bucure și liniștească, da, cât și despre faptul că nu mai am sub nici o formă chef să calc prin toate cotloanele insalubre și nesigure prin care se continuă să se cânte, deși ele ar fi trebuit să fie de multă vreme închise.

O să spun de la început că nu am de gând să fac vreo comparație între oamenii din formula veche și oamenii din actuala formulă a trupei. Nu vă așteptați la așa ceva, nu voi face asta. Pentru mine Compact este Paul Ciuci și eu la trupa lui voi merge întotdeauna. Ieri au fost alte persoane în ea. Azi line-up-ul este cu totul altul. Este semn că viața trece și, de asemenea, că viața merge înainte. Așa cum ieri le-am strâns mâna altor oameni după finalul concertului, așa o strâng azi pe a altora. Ceea ce rămâne după toate acestea este strict ideea de Compact. Iar eu nu trebuie decât să bucur că Paul are resursele și dorința de a merge înainte, ba chiar și reușește să inventeze pe tema asta.

Avem nevoie de trupa asta și avem nevoie de ea mulți ani de-acum înainte. Poate până la urmă îi vom pricepe lecția.

Am să încep invers de data aceasta, cu locul în care s-a desfășurat concertul și condițiile propuse. Ei bine, nu cred că există în București un loc mai bun pentru un recital Compact. Parcă este făcut pentru așa ceva. Acustica bună, luminile departe de a fi puternice, atmosfera intimă care duce la situația în care de la a doua piesă publicul deja cântă alături de trupă, toți acei pereți care vorbesc despre rock… totul este făcut de așa natură încât acest loc să fie perfect pentru un recital cu suflet.

De altfel cred că, deși este departe de a fi un club de profil, HRC este unul dintre cele mai bune locuri în care se poate cânta în ziua de azi, indiferent de gen și abordare. Condițiile oferite sunt excelente iar în materie de securitate aș spune că lucrurile stau la fel de bine. Am mai văzut destule concerte acolo și aș vrea să văd mai multe, iar aici mă refer inclusiv la artiști mai metalici, să zic așa. De fapt când spun ceea ce spun… spun că sunt în căutarea unui loc în care să nu-mi fie teamă să intru. Iar HRC este unul dintre ele.

Ca întotdeauna, publicul a fost eterogen. Au fost prezenți acolo membri ai mai multor generații, unii apăruți poate chiar pe piesa care a modificat natalitatea în România, cum spune chiar Paul, dar au fost și tineri, generații noi care se ridică și despre care mă bucur că se ridică pe muzică, nu pe zgomot. Ca mai mereu… la a doua piesă se cânta deja cu trupa, iar pe la mijlocul concertului se ducea fără probleme partitura vocală pe care nu doar că o cunoaștem, dar chiar este parte din noi. Normal, la așa ceva nu apar incidente, nu au cum, este o cu totul altă lume, un cu totul alt rock, o cu totul altă adresare și formă de finalitate. Spectatorii Compact vin, ca de fiecare dată, să fie prieteni și să trăiască împreună o seară frumoasă. Cu asta vor să rămână, asta vor să ducă acasă.

Despre trupă… ei bine, aici am o singură frază care poate rezuma ceea ce am văzut pe scena de la HRC: Compact au întinerit. Nu doar că muzica lor parcă este mai actuală ca oricând, dar sună mai bine ca oricând. John și Lucas fac un cuplu perfect, ceea ce reiese din ritmicul lor este de natură să schimbe identitatea fiecărei piese cântate, iar John îndoaie tobele, transformând pur și simplu din temelii orice piesă-i trece prin mână, piesă care este dintr-o dată punctată altfel. Peste ei vine Tuță care, fără a face un show aparte, reușește să sublinieze cu clapa sa exact acolo unde trebuie să o facă și completează astfel perfect un trio în fața căruia am văzut vineri seara un Paul Ciuci nu mai vesel ca oricând, nu mai showman ca oricând, ci mai mulțumit ca oricând de ceea ce are alături de el, pe scenă. A fost o impresie pe care mi-am păstrat-o și când am ajuns în backstage să-l văd, unde l-am surprins având un cu totul alt tonus decât cel în care-l găseam de obicei. Este semn că-i place mai mult ca niciodată ceea ce face, la cum îl cunosc eu.

Pe scurt, Compact au avut o seară mai tânără ca niciodată, cu un ritmic din altă lume, cu bateria care stătea să iasă din șuruburi, cu un Paul care a condus perfect mașina asta de sunet și cu un public așa cum merită formația asta să-l aibă. A fost un recital în care piesele pe care le cunoaștem cu toții au aterizat aici, în anul 2017 spre 2018, și sunt sigur că ele vor rămâne actuale atât ca mesaj, cât și ca sunet, pentru că-n spatele lor sunt oameni care știu să le exprime și să le dea noua viață pe care o merită.

Le doresc din tot sufletul să mai zăbovească vreo 50 de ani pe aici.

Iar noi… să ne auzim cu bine de la următoarea cântare.

Comments 2

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: