I’m a COMPACTman in Brașov

“Să vă dea Dumnezeu tot ceea ce nu puteți cumpăra cu bani: viață, sănătate și dragoste adevărată!”.

Concertul se termină mai mereu cu fraza asta. Ți-o spune un om care-ți cântă de zeci de ani încoace. În fața ta, poate pe scena vieții tale, un puștan la tricou, blug și teneși a țopăit timp de aproape 2 ore alături de tine. Ți-a cântat pierderile. Ți-a cântat câștigurile. Mai presus de toate, dacă ai avut norocul ăsta, ți-a cântat regăsirile. Pentru că da, vârsta este doar un număr, iar Paul este în continuare acel copil frumos, îndrăgostit de viață, pe plaja din Costinești și cântând la chitară pentru cei care vor să-l asculte. Sau să-l înțeleagă.

Am fost la… chiar nu mai știu la câte concerte Compact am fost. Prietenia mea cu Paul m-a adus de destule ori în fața sa, poate nu atât de multe ori pe cât aș fi dorit. Un concert Compact este mereu o oază de fericire pentru mine. Trupa ar trebui să fie predată la o eventuală școală de rock românească. Ar fi principalul subiect pentru o materie care s-ar putea chema “Bucuria de a urca pe scenă”. Este ceva care lipsește aproape cu desăvârșire artiștilor români și spun asta din punctul de vedere al unui om care a servit ceva ani industria asta și are la activ ceva concerte și recenzii. Compact de acum, mai ales formula de acum, poate cea mai bună din existența acestei trupe, sunt fericiți când sunt în fața publicului. Și ăsta este nu drumul către succes, ci către mulțumirea de sine. Îmi spunea cândva un prieten (să vedem ce va mai fi și cu el…) că oamenii ar trebui să facă ceea ce îi face fericiți să facă. Avea perfectă dreptate. Paul, Cătălin, Lucas și John fac acum ceea ce îi face fericiți să facă. Efectele se văd în public. E o lecție pentru fiecare dintre noi. Când vom ajunge să facem ceea ce ne face fericiți să facem, ei bine, atunci îi vom face cu adevărat fericiți și pe ceilalți, pentru că-n primul rând ne vom face fericiți pe noi, iar asta ne va ieși prin piele și se va băga în venele celorlalți.

Flashback.

28 decembrie 1989. Mă duceam către bunicii mei. Revoluția sau orice o fi fost chestia aia, oricum inutilă și pierdută, lovise în noi. Mergeam să le duc câte ceva de mâncare, nu ieșiseră din casă de teamă și ca să fiu sincer nici eu nu eram confortabil cu ce se întâmpla. Aveam 16 ani, dorisem să merg în piață, dar tata m-a lăsat fără chei. Am stat închis în casă, poate că decizia sa a fost bună. Undeva, prin zona Frigocom, o hârtie de 100 lei în zăpadă. Cei de vârsta mea știu ce însemnau 100 lei pe vremea aceea. Am ajuns la bunici, le-am lăsat ce era de lăsat, apoi am plecat în centrul orașului. Magazinul Muzica. Am cumpărat patru discuri atunci, 25 lei costa un disc. Unul dintre ele era Cântec pentru prieteni. Chiar că pentru prieteni era. Chiar că un cântec era. Chiar că o lecție era. Apăruse în 1988, dacă-mi aduc bine aminte. Puțin după acea inutilă perioadă de decembrie aveam să-i văd pe Compact la televizor. Paul de atunci, și aici terminăm flashbackul meu, este același Paul de acum. Nimic nu s-a schimbat.

Brașov, 6 aprilie, Sala Patria.

Ardelenii se aprind greu. Dar mai oprește-i dacă poți, după ce se aprind. O mașină de sunet cum rar am văzut se apucă să le cânte viețile. Pe undeva pe la mijlocul recitalului ardelenii încep să se ridice în picioare. Să lase scaunele și să-și pună sufletele în funcțiune. Se aprind lumini. Se cântă cu trupa. Se dansează. Versurile se cunosc pe de rost, de altfel nu cred, nu văd cum versurile Compact ar lipsi din sufletele celor care mai au suflet. La final, surpriză, se cere bis. Niciodată în București nu am văzut așa ceva. Rar s-a întâmplat, și nu-mi aduc bine aminte dacă s-a întâmplat, chiar nu cred că la Hard Rock Cafe au fost bisuri, căci acolo cântă, dragii de ei. Bucureștiul este trist, mort și nerecunoscător pentru ceea ce i se oferă. Sala Patria, ce a fost în sala Patria în seara aceea, a depășit cu totul ideea de concert. Acolo am fost cu toții o familie. Una din care și eu, bucureștean prin Brașov, am simțit dintr-o dată că fac parte. Mulțumesc Brașov, inima mea e acolo undeva, între Tâmpa și sala Patria, și acolo va rămâne pe vecie. Și poate pentru prima oară în viața mea de atât de multă vreme, am simțit că fac parte din mine. Pentru că despre asta este vorba când vine vorba de Compact. Ce ești, cine ești, acceptare și împăcare. Și mergi înainte.

Și finalul concertului. Și backstage. Și trupa ieșită la întâlnirea cu fanii. Și John venind să-mi strângă mâna și eu spunându-i că am senzația că va veni vremea când am să-l văd că sparge tobele. Bate băiatul ăsta de zici că-i la Slayer sau Metallica, aș putea compara modificarea de sound a Compactului doar cu aceea pe care a avut-o David Coverdale când a făcut Live In The Still Of The Night, și el a prins o formulă acolo în care totul sună al dracului de apăsat, serios, dur și la obiect. Chimia perfectă. Asta este Compact acum. Și apoi Paul. Venind spre mine. Și strângerea aia în brațe. Bucureșteanul din Brașov.

Legenda a continuat, să știți. A continuat cu 6 aprilie, într-un concert la care eu personal nu m-am așteptat, deși trupa asta îmi este început și sfârșit. Legenda continuă pentru că în sala aceea au fost oameni. Și legenda continuă mereu cu oameni. Și legenda va continua. Va continua câtă vreme oamenii vor dori să nu uite că sunt ceea ce sunt.

Legenda va continua cu VOI, dacă VOI veți dori să fiți VOI.

Și, desigur, Paul, Cătălin, Lucas și John vor fi mereu acolo să povestească despre legenda voastră.

Compact, Brașov, venele mele sunt cu voi. Și vor fi mereu. Vă iubesc așa cum numai eu știu să o fac. Și sunt fericit să fac parte din voi.

PS – Undeva, o casă fără număr.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: