I am legend (2007)

“I am legend” ar fi putut fi un film bun. Din nefericire nu este, deşi ne supune la o tensiune care poate fi întâlnită mai rar în producţiile de gen, şi în ciuda finalului ceva mai puţin aşteptat, deşi la un moment dat este clar că eroul se îndreaptă către acel gest ce încheie povestea vieţii sale.
De-a lungul istoriei cinematografiei, omenirea a fost supusă atâtor agresiuni, că nu ştiu dacă a scăpat de vreuna. Au fost viruşii scăpaţi din laborator, creaturile de pe alte planete, cutremurele, inundaţiile, ravagiile provocate de meteoriţi, încălzirea globală, glaciaţiunile…şi lista poate continua. Americanii au un adevărat cult din a reda nenorocirile ce se abat peste ei, pentru ca la sfârşit să trântească, normal, finalul cu personajul mesianic, sosit să salveze lumea şi care, de preferinţă, supravieţuieşte pentru a se bucura de onoruri şi recunoştinţă.
“I am legend” reia partea cu viruşii. Folosit pentru vindecarea cancerului, un virus scapă de sub control, transformând orice formă vie de viaţă într-una deosebit de violentă, dezumanizată, gata să ucidă tot cei iese în cale. Will Smith îl interpretează pe Robert Neville, un colonel în cadrul armatei care, din motive necunoscute, este imun la acţiunile devastatoare ale virusului. Într-un New York golit de locuitori, şi în care noaptea aparţine creaturilor transformate din oameni în animale, el trăieşte alături de câinele său, încercând să găsească un leac pentru ciudata boală. Apelurile sale către alţi posibili supravieţuitori sunt inutile, şi fiecare zi nu este decât un drum către singurătatea celei de mâine.
Am fost impresionat de un singur moment, pe parcursul minutelor în care am urmărit filmul. Acela în care personajul principal îşi strânge câinele de gât, realizând că acesta a fost infectat şi el de nemilosul virus. Este atâta durere în mişcările sale în acele clipe, atâta dor de revanşă, atâta ură împotriva propriei persoane, pe care o consideră mai inutilă ca niciodată, încât cu greu poate fi suportată. Atât. În rest, consider că, deşi a încercat din răsputeri, nu a reuşit să dea personajului culoarea de care avea nevoie. Am urmărit mai degrabă un New York plin de iarbă şi porumb, în care căprioarele şi leii zburdă liniştiţi, decât jocul unui actor ce poate mult mai mult decât atât.
Pe scurt, filmul merită urmărit ca parabolă a unei lumi ce se poate sfârşi dintr-o greşeală. Are părţi spectaculoase, dar aşteptările mele au rămas cumva dezamăgite. Pentru o seară, dar nu de weekend, este perfect, pentru că nu pune nici foarte multe probleme, dar nici nu lasă spectatorul să se mişte din faţa ecranului.

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.