Hell ride (2008)

Primul lucru ce trebuie spus despre acest film: producătorul executiv este Quentin Tarantino. În consecinţă…

Larry Bishop este Pistolero. Eric Balfour este Comanche. Michael Madsen este The Gent. Cele trei personaje sunt legate de câteva afaceri neterminate, care durează de ani de zile. Dintre personajele care tot îşi fac apariţia să-i notăm pe Dennis Hopper, în rolul lui Eddie Zero şi pe David Carradine, în rolul lui The Deuce.

Nu sunt sigur dacă pot povesti ceea ce am văzut. Aş considera filmul slab, pentru că beneficiază de mai mult decât cunoscutele ingrediente cu care ne-a obişnuit Tarantino. Larry Bishop, de asemenea şi regizor al fimului, nu se dovedeşte deloc mai puţin bolnav decât ilustrul său producător executiv. Aşa că avem o serie perfectă de gâturi tăiate, gloanţe zburând în toate părţile, săgeţi plecate din arcurile prietenilor, trădări, sex în grup şi sânge, mult sânge, deşi parcă de data asta ceva mai puţin decât în media filmelor pe care a pus mâna Tarantino. Aş considera filmul genial, pentru că este una dintre acele pelicule care nu te lasă să te desparţi de ecran. Nu, dacă-l veţi vedea, veţi fi departe de a spune că este aşa, poate că eu m-am entuziasmat foarte mult în unele clipe, dar filmul are acel “ceva” ce se găseşte în filmele lui Tarantino sau la oscarizatul film al fraţilor Cohen, “No country for old men”.

Ca actor, Larry Bishop este imens. Imens, da. Nu-l cunosc, nu am mai văzut filme în care să-şi facă apariţia, sau poate că nu mi-am dat seama sau nu l-am luat în seamă. Larry Bishop este imens, la fel cum a fost şi Javier Bardem în filmul amintit mai sus. Nu sunt sigur la ora asta, dar l-aş propune fără probleme la Oscar şi nu văd cine ar putea să-i ia locul. Eric Balfour îşi face şi el fără mari probleme rolul, deşi acesta este de mai mică anvergură decât al lui Bishop. Ei, aici, unde trebuia să existe un actor mare în rol secundar, apare Michael Madsen. Adică nu apare, este acolo. Cum a fost de fiecare dată, peste tot pe unde a jucat. Partitura sa, care este una a unei jigodii cu clasă, este interpretată fenomenal. Pe motocicletă, în ghete, cu cămaşă albă cu volănaşe şi sacou, Madsen pare sosit din altă lume. Şi se opune perfect lui Pistolero. Crimele lui Pistolero sunt dezumanizate, groaznice, terifiante. Crimele lui The Gent sunt umane, chiar elegante, şi cu stil. Aproape că te bucuri că The Gent ucide. Îţi doreşti chiar ca The Gent să ucidă.

Mult mai multe nu am să vă spun. Povestea debutează greu, iar primele 10-15 minute ale filmului necesită o atenţie sporită şi o minte liberă, gata să acapareze sclipiri dintr-un puzzle pe care îl va completa pe parcurs. “Hell ride” merită din plin să fie văzut, chiar dacă imaginea de final nu va fi una deosebit de pozitivă. Este un film care va trăi şi din negativitate, este acel gen de film pe care veţi dori să-l vedeţi şi a doua oară, pentru că este prea mare chiar şi când este mic. Iar dialogurile sunt uneori savuroase, mai ales cele în care este implicat Madsen, pentru că acesta are un stil aparte de a-şi rosti cuvintele.

Vizionare cât se poate de atentă.

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.