Fotbalul ca târâit

Minutul X al unui meci. Avansez cu mingea la picior, sunt pe la mijlocul terenului. Observ cu coada ochiului, undeva în stânga, un coechipier demarcat. Când să ofer pasa de care avea nevoie, chiar în fața mea alunecă un adversar, cel pe care-l depășisem din viteză. Cade pe spate și văd că nu se ridică imediat. Opresc faza. Îl întreb dacă este OK.

Colegul meu demarcat îndreaptă un potop de nervi la adresa mea. Ceva de gen “p*** mea, am alergat eu atât, ca să te oprești tu și să-l întrebi pe ăla dacă este ok”. Debitul verbal de care dispune este fantastic. Îmi scot vesta galbenă, o arunc pe teren și ies scârbit. Timp de vreo șase sau șapte meciuri nu mai intru pe teren, iar când intru nu o mai fac în echipa mea, ci în alta. Noi doi nu aveam cum să mergem în aceeași direcție.

Și acum, că era vorba de învățat…

Fair-play-ul nu este o fiță, și nici măcar un apanaj al jocului. Fair-play-ul este măsura dezvoltării umane și a prezenței caracterului. Oamenii puternici nu sunt și nu vor fi cei care au profitat de slăbiciunea celuilalt, ci aceia care au acceptat să se măsoare de la egal la egal cu adversarul lor, indiferent de cât de puternic era acela, așteptându-l chiar să fie în cea mai bună formă a sa. Așa se trăiește o viață.

Iar lecția finală este că degeaba așteptăm să se facă bine România. Când ți-e frânt sufletul și-ți supurează rațiunea, avansul tău nu este legat de calitate, ci de confortul târâitului. În picioare nu mai ești de mult.

Cam atât.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: