Feast of love (2007)

“Feast of love” dispune din plin de două dintre ingredientele ce mă fac să nu apreciez un film. Primul ar fi acela că este un film romantic sau, dacă vreţi, de dragoste. Al doilea, definitoriu, este că are la bază structura pe care a avut-o un alt film, cu mult mai mare succes. Şi aici vorbesc de “Crash”.
Producţia anului 2007 este un puzzle compus din vieţile mai multor personaje dintr-un orăşel american. Prieteni sau proaspete cunoştinţe, viaţa lor este tratată separat, tocmai pentru a creea acel efect de care vorbeam, preluat de la “Crash”. Aşa cum este de bănuit, destinele lor intră în legătură, doar că aici regulile sunt schimbate puţin. Pentru că ei se cunosc, pentru că vieţile lor sunt mereu în legătură. Şi poate pentru că fiecare acţiune a unuia dintre ei are un rezultat direct în viaţa celuilalt. Este schimbarea din puzzle care mai salvează ceva din senzaţia de deja-vu a unui cinefil împătimit.
Regizorul Robert Benton a pus pe picioare o dramă ce se învârte în jurul unui sentiment puternic, discutat şi disputat. Dragostea. Dar a schimbat puţin lucrurile. Filmul nu este unul care să trateze relaţia dintre două personaje. Nu este nici măcar unul care să trateze relaţia dintre mai multe personaje. Ar fi fost prea simplu şi, în cazul acesta, aş fi renunţat să mă mai uit la peliculă după aproximativ 10 minute. Am avut norocul să simt ceea ce se va întâmpla şi aprecierile mele nu au fost deloc înşelate. Pentru că Benton a ales să trateze dragostea ca mod de viaţă. Oameni ce trec peste ei, peste slăbiciunile lor, peste calităţile lor, peste tot ceea ce au trăit de-a lungul timpului, doar pentru a ţine cont de sufletut, de ceea ce simt. Sau, tradus, de visul lor de a fi fericiţi. Personaje care, atunci când consideră că şi-au regăsit sufletul în celălalt, nu ezită să se încredinţeze acestuia. Ideea sentimentelor ce merită orice sacrificii nu este nouă, dar în “Feast of love” ea este tratată cu o anume gingăşie şi copilărie care ne lasă fără argumente. Peste tot există un anume sacrificiu, poate nedetectabil la prima vedere, dar existent cel puţin în sufletul unuia dintre personaje.
Mi-a plăcut enorm şi centralizarea tuturor episoadelor de viaţă către un personaj unic. Unul ce devine şi narator, şi istoric, ba chiar şi metodă de apreciere a evenimentelor. Acesta este Harry Stevenson, interpretat magistral de Morgan Freeman. În cele mai grele clipe, căldura şi tactul său reuşesc să ajute, să inspire şi să capaciteze. Are cumva rolul unui Dumnezeu, pe care el îl neagă, dar căruia i se substituie. Un Dumnezeu căruia îi este negat locul în cer, aşa cum se întâmplă de mai multe ori în discuţiile dintre personaje, dar căruia i se oferă un loc între oameni. Şi ideea nu este deloc rea. Pentru că vieţile noastre au beneficiat cel puţin o dată de prezenţa unui om providenţial. Un rol pe care Morgan Freeman îl face din suflet, dovedindu-ne, dacă mai era cazul, că se pune de minune în pielea personajelor omenoase, rutinate, care sunt gata să ofere din experienţa şi viaţa de care dispun şi altora, atunci când au nevoie.
Filmul m-a cucerit. Adică, să ne înţelegem bine, nu îi sunt fan, dar m-aş uita şi a doua oară la el. Pentru că îmi place ideea de a pune mâna pe vieţile noastre şi de a face ceea ce trebuie cu ele, fără a aştepta ajutor sau milă. Iar, mai presus de toate, a pune sufletul deasupra oricăror altor lucruri şi a plăti pentru el reprezintă modul meu de viaţă. Oricare ar fi preţul.
Eu cred că, după ce veţi viziona dubla parabolă reprezentată de Feast of love”, veţi ajunge la concluzia că nu aţi pierdut timpul. Sau poate, chiar ceva mai mult decât atât…

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.