Farfuridi și Brânzovenescu vă salută…

Azi a fost una dintre zilele în care, urcat în autobuzul care să mă ducă acasă, m-am deconectat aproape de tot de la ceea ce se întâmpla în jurul meu. Am păstrat doar dioda aia de alarmă serioasă, în rest le-am pus pe toate la somn, oricum de-abia mai licăresc. Concediul nu a ajutat prea mult, mai ales că nici ăsta n-a fost să fie concediu.

Mă uitam pe geam, absent pentru ceilalți și pentru mine, nici măcar natura nu-mi spunea nimic. Pur și simplu eram gol de tot și de toate. Pe lângă mine treceau zilele, lunile, într-un final anii. Eu măcar am noroc, îi socotesc în dublu sens: anii spre lucru și anii de la lucru. Niciodată nu am știut care-s mai importanți, anii în care mă duc sau anii în care mă întorc? Probabil nici unii dintre ei, ambii nu fac decât să exprime existența mea naivă într-un spațiu despre care am senzația că are nevoie de mine. Din când în când spațiul ăsta mai pune câte ceva în drum. Un copac. Aș putea să mă spânzur de el. Un boschet. Poate aș putea să mă piș în el. Un restaurant. Un loc în care se adună mai mulți ratați care au și ceva bani. Un bloc nou. Alți sclavi ai băncilor. O stație RATB. Un loc în care așteptăm ceva ce nu va veni vreodată. Sanctuarul nostru. Cimitirul în care ne salutăm când ieșim din lift și, mai ales, când venim să ne plătim întreținerea pentru groapa cu două camere. Sau trei. Sau patru. Depinde de cât de mort a putut fiecare să fie.

La un moment dat am tresărit. De undeva se auzea un murmur aproape imperceptibil, real. Urechea mea obișnuită să vadă mereu dacă nu este lovită din spate nu avea cum să mă înșele, la fel cum pe bărbatul rutinat nu-l înșeală prezența blenoragiei la surogatul de nevastă din seara în care a pierdut Rapidul. În fața mea, chiar în fața mea, pe scaun, un bărbat vorbea singur. Se uita pe geam, poate nu vedea același lucruri ca mine. A fost un monolog cum rar am auzit, mai ales că fiind sprijinit cu capul de geam am putut să-i urmăresc grimasele. A fost acolo Feydeau și Victor Ion Popa, a fost tot ce cunosc în materie de teatru, de la o comedie ușoară la o dramă greacă. Au fost acolo Cioran, Ionesco, Bukowski, Pușkin, au fost Rabelais și Michelangelo, Gogain și Van Gogh, Troepolski și Chaucer, Baryshnikov și Astaire, Gabriela Firea și Nicușor Dan. Divina Comedie a fost o copilărie pe lângă ceea ce ieșea din acest om, pe Alighieri l-am considerat oricum mereu un fariseu sinistru, și a lipsit și Micul Prinț, chestie de care când aud îmi ies instantaneu hemoroizi în locuri în care la modul general nu au ce să caute. Era ceva suprarealist, el era total absent, dar omniprezent, când vorbind de cele ce-l dureau, când schițând un zâmbet pe care-l vezi poate doar pe fața bolnavilor de cancer în stadiu terminal, zâmbet pentru puținele ce-l mai bucurau, mișcând mereu capul dintr-o parte în alta, aproape insesizabil, desenând numai cum poate doar Modigliani mai știa a picta ceea ce o fi acum și ce o fi vrut cândva să fie viața sa.

Dacă ar fi să aleg un film pentru ceea ce am văzut la acest om atunci el ar fi, fără ezitare, Vokzal dlya dvoikhGară pentru doi cum a fost tradus la noi, o peliculă în care Gurchenko și Basilashvili joacă tot ce am scris eu mai sus, desigur, la nivelul la care arta rusă, numai ea, știe să ducă lucrurile.

Și-n clipa aceea… m-am gândit și la mine.

Și eu vorbesc cu mine. Nu ca el, este adevărat, buzele mele sunt pecetluite. Însă același spectacol are loc zi de zi în mine, facilitat de cele minimum 3 ore pe care sunt nevoit să mi le sinucid în cele două drumuri dus-întors cu care sunt obligat să plătesc existența mea. Sunt o scenă zilnică de sânge și confetti, un saltimbanc obligat să ucidă sau un asasin obligat să râdă, niciodată primit pe deplin într-una dintre cele două lumi, mereu nevoit să danseze între ele din fragedă pruncie, de când trăiam în blocul acela în care ruleta rusească așezase trei scări de intelectuali și trei de muncitori (așa se catalogau castele între ele, termenii menționați având valoare peiorativă) iar eu, golan și citit în același timp, eram respins și acceptat de fiecare dintre ele. Jucând fotbal pentru ambele părți, căci fiecare castă avea echipa ei, singurul sport care vorbește despre viață, picior și golul pe care-l ratezi mereu.

Nu am știut vreodată dacă rostul meu este să ucid sau să mângâi, poate tocmai de aceea le-am făcut pe ambele, și cel mai bine am testat lucurile acestea pe mine deși ceilalți nu au fost nici pe departe scutiți de ele. Sufletul meu este ceea ce am văzut azi pe fața acelui om, diferența este că eu încă mai pot simți piesa, prin urmare o joc. Râd, probabil că unii dintre cei care petrec zilnic ore cu mine mă consideră vesel. Asta și trebuie să mă considere, sunt al lor în acele ore. Zâmbetul mi se șterge imediat ce ies în stradă, redevin al meu. Sunt un Robin Williams. Sunt Neguțătorul din Veneția, numai că obiectul cametei mele este propria-mi viață.

Sunt Ștefan cel Mare care și-a ratat al optulea fiu, murdărindu-se pe paloș de la un anal. Împiedicându-se Vrâncioaia din nou după ce ăsta o alerga peste munți și munți și beat fiind, Ștefan a nimerit gaura greșită și și-a irosit sămânța. Ar fi condamnat-o la moarte, dar cum tocmai ucisese un boier care era fan Radio Guerilla și considera că Tudor Chirilă este artist, a confundat sângele închegat al boierului, pe care-l violase de control, cu fecioria Vrâncioaiei și a iertat-o, deși ea îi mai fătase deja șapte boraci inutili. Nu știați de legenda asta? Vai de capul vostru! Este scrisă-n arhive la Vatican, scrieri recuperate din fața tabloului cu siguranțe ezoterice din Bucegi. Pe câteva dintre ele au pus mâna cei de la Trooper și tocmai au scos o piesă nouă pe tema asta. Români, treziți-vă, unde o să ajungem?

Una peste alta, sunt un om vesel tare trist. Mi s-a spus de o mie de ori că poate ar trebui să merg la psiholog, mi s-a spus asta mai ales după momentul 30 octombrie 2015, o zi care a pus în mine ceea ce, puternic considerându-mă, nu credeam că am să ajung să duc vreodată. Însă eu am vorbit. Am vorbit oamenilor. Oamenilor prieteni. Oamenilor colegi. Oamenilor familie. Oamenilor șefi. Am fost mereu conștient că pe o scenă nu pot călca doar eu. Nu pot fi și Tipătescu și Cațavencu. Pot fi însă caracterul din Secret window, minunea lui Stephen King, căreia Depp și Turturro i-au dat o viață cum nu va mai avea. După cum am spus, am vorbit oamenilor. O parte dintre ei nu m-au ascultat. O parte dintre ei nu mă ascultă nici acum. Cunoscându-mi rezistența sporită și natura care-mi spune să merg înainte chiar și când îmi sângerează genunchii, oamenii nu au luat deloc în seamă nevoile mele și m-au lăsat așa, între acrobația aia mare fără plasă și datul peste cap pe beton, cum s-a dat copilița aia în fața unui premier pe care, orice am spune, îl merităm.

Și eu m-am rezumat de atunci la a vorbi în mine, pentru că majoritatea cuvintelor pe care le scot când vine vorba de mine, de ceea ce simt, de ceea ce sunt, de ceea ce cred că merit sau am nevoie, sunt cumva monosilabice. Mno, când le-ai spus pe alea articulate și ele au ajuns hârtie igienică, de-aia fină, cu coișpe straturi, de ce te-ai mai chinui să construiești fraze?

Și mi-aduc aminte acum de colaborarea lui Smiley cu Cheloo. Unde să ne mai ascundem când fugim de noi? spunea unul dintre versurile lui Cheloo. Și-apoi mai spunea ceva de un război purtat în suflet. Oare când ajungi să nu mai reziști la el, oare când ajungi să pui nasul în geamul autobuzului și să-ți vorbești singur pentru că nimeni nu a vrut cândva să te asculte, cât încă se mai putea? Oare până când mai poți suporta indiferența oamenilor ca să ajungi la starea în care a ajuns omul care a stat azi pe scaunul din fața mea și care mâine pot fi eu? Oare câte imagini necunoscute ale tale mai trebuie să suporte oglinda?

În jur e pace, nu-mi place, în suflet port un război continua Cheloo versul de mai sus. Drama de-abia aici apare. Dacă ieși din războiul tău și îmbraci pacea socială acceptată, atunci nu faci decât să te sinucizi. Desigur, asta este valabil pentru oamenii care au alți algoritmi. Majoritatea răspund la comoditate. A avea un serviciu, un salariu din care să termini luna (mă refer la achitat ce este de achitat, punct 0, fără economii, mno, unii au noroc și mai fac și economii…) și un mormânt de patru pereți în care să te prăbușești pe seară, na, poate și o mașină care să te ajute să vezi și altceva decât Bucureștiul, ei bine, asta nu este fericire.

Îmi aduc aminte de ultima dată când am fost fericit. Era acum mulți ani. Amândoi eram altceva decât ceea ce suntem azi. Dar aveam duminicile speciale în care pe o bancă în Herăstrău puteam împărți o eugenie. De-acolo am pornit. De la niște duminici singulare, că nu toate erau așa de norocoase. Dar alea în care aveam eugenii erau speciale. Un pachet cu două eugenii. Una ea. Una eu. Stăteam pe banca aia, oricare ar fi fost ea, ne uitam la lume, nimic nu ne scoatea din ale noastre. Nimic nu bătea eugenia noastră. La fel cum, probabil, nimic n-a bătut vreodată eugenia omului de pe scaunul din fața mea. Ce s-a schimbat oare de atunci în el? Ce s-a schimbat oare de atunci în mine? Ce se schimbă oare în noi, cei în care se mai schimbă ceva, că majoritatea suntem morți, mulțumiți că suntem lăsați în fața gropii de către cioclii mai moderni care azi se cheamă Uber și Taxify?

Probabil dialogul. O piesă presupune multe roluri, chiar dacă rolul tău este sincer sau mizer. Pe-al tău oricum îl joci, așa cum poți, așa cum știi, așa cum mai apuci să o faci, în fond regizorul numit societate face absolut ce vrea. Piesa asta numită viață impune ca și ceilalți să te asculte și să joace alături de tine. Și când asta nu se mai întâmplă ajungi ca acel om care, cu nasul lipit de geam, a avut vagi clipe de fericire. Asta este și ceea ce m-a speriat. Viața e mai dură decât Liviu Ciulei. Bogdane, crede-mă, viața e mai dură ca pula spunea tata, Dumnezeu să-l ierte. A avut dreptate.

Unde să ne mai ascundem când fugim de noi? Așa zice întrebarea, aici ne întoarcem.

Nu știu despre voi, fiecare vă apreciați viața așa cum știți, dar eu am rugat-o azi pe Mihaela mea să mă ducă la azil dacă ajung ca omul de pe scaunul din fața mea.

Știți, aș putea, ca orice nebun de altfel, să joc rolul fiecăruia.

Numai că atunci am ajunge la Falling Down, deși eu aș fi folosit Dawn. Și o să spuneți că am tot vorbit despre teatru, dar ăsta este film. Nope, este teatru. N-a ajuns la voi cum trebuie, dar este teatru. Este exact teatrul absurd, dar perfect, care ne ucide zilnic și ne face ca într-un 168 infect să nu ne mai bucurăm de nimic și în același timp să ne bucurăm de toate.

De-aia și spuneam de azil. Dacă nu pot avea atâtea fețe și atâtea roluri, ce rost mai are să mă consider actor, oricât de vastă ar fi actoria asta în clipa de față?

Și în fond… unde să mai fugi? Și, mai ales, de ce?

Farfuridi și Brânzovenescu vă salută. Eu n-o dau anonimă, ca ei.

Voi…

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: