Dragă empatie, ce să-ți zic eu ție?

Ce-o să scriu în continuare pleacă de la o postare de pe Facebook. Una de-a unei… eu am să-i spun foarte bune prietene.

Spunea prietena mea acolo, citând o cunoștință de-a ei, mă rog, prietenă/tovarășă/amică, cum vreți voi, următorul lucru:

Caci prietena mea a zis candva o chestie mare. …..”Ori esti, ori nu esti. Iar cu empatia te cam nasti, ori o ai ori nu.”

Empatie. Ei, de la asta pornim discuția, subiectul este mișto.

Hai să vedem ce-i ea, empatia asta:

EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) Formă de intuire a realității prin identificare afectivă. 2. Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc. – Din fr. empathie, engl. empathy.

Bun, conform definiției respective, primul model de empatie pe care-l vei stabili este ăla cu mă-ta, că-ți bagă țâța-n gură și tu-ți dai seama de la cine sugi. Și începi s-o iubești. De preferat pe mă-ta, nu pe țâță, dar recunosc, nici varianta a doua nu este o alegere chiar rea. Este o empatie primară, curată, freudiană, care funcționează perfect, bidirecțional. Spun asta pentru că eu consider că bidirecționalitatea este forma perfectă, aproape dumnezeiască, a empatiei. Așa ceva se vede rar, dar când două personaje bipede sunt empatice, atunci apar acele fenomene în care fiecare știe ce face și simte celălalt la un anumit moment în timp. Forma asta, la vârste mici, consider că este singura formă de empatie pură. Pentru că apare în afara capacităților cognitive și raționale, apare când nimic nu este dezvoltat, apare bazată strict pe simțuri.

Să facem aici o mică paranteză. Să vorbim un pic de cealaltă empatie de la vârste mici.

Empatia asta este deja un fenomen cunoscut în țara noastră și se manifestă cu precădere în județul Vaslui. Ea este caracteristică tot copilăriei și apare la vârste fragede (3, 5, 7 sau 8 ani), când tatăl bețiv, incapabil și asistat social decide să ajute și el mama, recte dănd și el țâță. Desigur, din motive anatomice, a lui este situată în altă parte și din aceleași motive alăptarea se petrece sub alte forme. Asemenea empatii sunt descoperite, cu precădere, în jurul vârstei de 14 ani, când subiectul lor are deja ceva cisterne de spermă la bord și decide să vorbească înainte de a fi alungat de acasă pentru că este borțos cu taică-su (pune aici orice altă rudă apropiată posibilă, neapărat potentă) sau înainte de a se sinucide.

Dar să trecem mai departe.

Empatia nu este și nu a fost ceva cu care am fost dotați la modul natural. Să dau un exemplu. Să spunem că trecem printr-un eveniment neplăcut. Poate nu suntem implicați direct în el, poate că doar cei pe care-i cunoaștem sunt implicați. Ei bine, de aici se dezvoltă o anume empatie. În primul rând cu victimele, apoi cu evenimentul. Pe măsură ce trece timpul ajungi, de exemplu, să constați că unele dintre victime se comportă ca niște animale cu restul, în timp ce celelalte își continuă viața la modul demn și decent. Din clipa aceea ceva în tine începe să se modifice. În primul rând față de animalele apărute peste noapte și, aproape logic, față de evenimentul în sine. În primă instanță nici nu-ți dai seama de asta. Există însă o curbă pe care ajungi să te pliezi. Când ceva este dus la modul aplicat în derizoriu, devine derizoriu. Nu există alt drum.

Finalul este cumva simplu. Ajungi să empatizezi cu cei care-s decenți, ajungi să nu mai empatizezi cu cei care-s animale și, aici vine cea mai proastă parte, ajungi să nu mai empatizezi cu evenimentul în sine. Oricâte eforturi ai face, sunt inutile. Este cumva o formă de empatie selectivă. De fapt este exact asta. Până la urmă suntem făcuți să reacționăm în funcție de cum suntem clădiți și avem încă libertatea de a face asta. Spun încă pentru că vremurile astea mișto te socotesc un idiot dacă nu mergi cu turma.

Așa că empatia asta este, până la urmă, o libertate de a gândi. Sau de a simți. Sau de a reacționa. Redusă, empatia este nimic altceva decât libertatea de a alege. Pot, de exemplu, să fiu empatic cu destinul Stelei, dar nu pot să fiu empatic cu Becali sau CSA. Da, mă doare ce se întâmplă cu echipa mea de suflet. Dar mi se rupe pula de ciobanul care a pus mâna pe nici el nu știe ce și de ministerul care plătește asasini din banii mei. Cam pe aici pe undeva este empatia asta. Este o alegere. Nu un dat. Nici pe departe ceva cu care te naști. Și nici pe departe ceva cu care rămâi. Pentru că avansând… alegi.

Am scris rândurile acestea pentru că am constatat, departe de discuția mea directă, că s-a umplut de empatie pe lumea asta. Trebuie să avem empatie pentru orice situație. Trebuie să avem empatie pentru orice rahat. Trebuie să avem empatie pentru orice om. Trebuie să avem empatie. Dacă nu ai empatie ești un gunoi. Corectitudinea politică se folosește de termenul acesta sub aceeași formă sub care se folosea Hitler de ideea de rasă superioară. Uneori aproape că-mi spun că empatia este noul nazism.

Finalul este previzibil. Flegmez cu boltă pe egalitarismul vostru, eu nu TREBUIE să nimic, pentru nimeni. Eu trebuie să ceva doar pentru mine. Sau trebuie să ceva și pentru alții, dar doar pentru cei față de care mă simt implicat, nu pentru că mi se spune de undeva că așa trebuie să fie.

Dragă empatie, ce să-ți zic eu ție?

Mori în beznă!

Păstrați-vă dreptul de a alege. Cam asta-i tot ce aveți pe lumea asta, și nici dreptul ăsta nu mai este la modă.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: