Din drum #76

Control The Storm – Forevermore (2019)

Albumul ăsta de power simfonic britanic a venit după unul din aceeași zonă, dar făcut de ceva italieni. Mno, britanicii sunt ceva mai buni, mai logici, un pic mai inspirați și cu o producție ceva mai serioasă. Parcă și vocea este mai bună, asta deși sunt departe de a mă da în vânt după ea. E un album însă care trece aproape neobservat, e acolo ca să fie, ca să mai asculți ceva, se potrivește și când speli geamurile, și când pierde FCSB-ul. Nimic deosebit pe scurt, nu recomand.

Desecresy – Towards Nebulae (2019)

Aici am avut parte de death-metal sosit tocmai din Finlanda. Mă așteptam la mai multe ținând cont de zona din care vine, dar nu a fost să fie chiar așa. Mi s-a părut un album extrem de repetitiv, pe alocuri plictisitor, cu mari probleme în a discerne o piesă de alta. Vocea nu este nici ea extraordinară, se putea mult mai bine și cred că nici la producție nu s-a lucrat prea mult, lucrurile sunt prea amestecate acolo. Pe scurt, nu recomand decât dacă doriți neapărat. O faceți pe plictiseala proprie.

As I May – My Own Creations (2019)

Modern metal, adică treaba după care se ascund toate porcăriile cu care a fost căpușată industria asta și care de obicei sunt așa de lipsite de idei încât nu prea au unde să fie încadrate. Finlandezii combină chestia asta și cu ceva industrial, că parcă nu era de ajuns, și ceea ce iese este o sinistroșenie peste care am trecut cu greu și care mi-a pus nervii la încercare la modul serios. Nu recomand așa ceva nici dacă aș fi plătit de casa de discuri, eu zic că nu aveți ce pierde dacă-l ratați.

Euphoria Ω – Nanotech (2019)

Thrash-metal sosit din Detroit. Deloc rău. Chiar deloc rău. Mi-a plăcut. Un album bine dozat, s-a lucrat atent acolo. Conceptul este simplu, dar lovește din plin, trupa știe să-și facă datoria, inventivitatea nu dă pe dinafară, nu este neapărat la ea acasă, dar trupa reușește să păstreze atenția cu ceea ce are la îndemână. Un album care nu ar fi deloc rău să fie ascultat, uneori se mai fac lucruri bune și pe zona asta chiar dacă nu este vorba de vreunul dintre cei patru mari, fie ei ăia mari sau ăia germani. A meritat audiția.

Spread Eagle – Subway To The Stars (2019)

Nu-mi dau seama pe unde a vrut să se ducă trupa asta, dar aș spune că e ceva hard-rock combinat cu un pic de heavy peste care s-a dat o mână de ceva mai modern. Și n-a ieșit nimic bun din asta, albumul este absolut plicticos și contează la fel de mult pe cât contează că întârzie trenul de Brăila. Am așteptat măcar o piesă care să mă facă să fiu mulțumit că am ascultat albumul ăsta, însă ea nu a venit. Așa că nu vi-l recomand, sunt lucruri mai bune pe care să le faceți cu timpul vostru.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: