Din drum #74

Falls of Rauros – Patterns in Mythology (2019)

Un fel de folk-metal (huooo!) cu influențe black, sosit de la niște americani. Probabil că dacă era nordic ar fi fost mai convingător, dar nici așa nu aș spune că pune mari probleme. Albumul nu este chiar rău, deși eu urăsc genul ăsta și nici mort nu m-aș duce la un concert cu așa ceva. Are ceva al său aparte, aduce foarte mult a stil nordic, probabil și de aici calitățile de care dispune, și este conceput de așa natură încât să te țină alături de el. Aș recomand o ascultare, să știți.

Eddie-D – Covers part 1 (2019)

Un album de coveruri sosit din partea unui artist grec, cam despre asta este vorba aici. Piese mai mult sau mai puțin cunoscute, interpretate în stil punk. Mai pe scurt, nu riscați să ascultați, e o glumă sinistră la adresa muzicii. Rasol, producție de garaj de Ferentari, interpretare de mâna a doua dar, să spunem și asta, o încercare a unui artist, chestie care poate fi apreciată. Parodisiac al celor de la Zob a fost de geniu pe zona asta și rămâne chiar și acum unul dintre cele mai bune albume de coveruri pe care l-am ascultat vreodată.

David Ellefson – Sleeping Giants (2019)

Piese noi, ceva demo-uri mai vechi, nelansate, cam despre asta este vorba pe acest nou produs discografic semnat de basistul celor de la Megadeth. Un album care, compozit de nou și vechi fiind, reușește să fie la fel de solid pe cât este și numele pe care Ellefson și l-a făcut pe scena muzicală. Neapărat de ascultat, David se descurcă foarte bine și singur, are idei, se vede că știe bine ce face și, surpriză, dovedește un fler extraordinar în a asigura echilibrul necesar unei asemenea adunături de piese. Nu știu dacă de ținut, dar de ascultat.

Unruly Child – Big Blue World (2019)

Prima dată să spunem că pe fostul vocal al americanilor ăștia îl chema Kelly Hansen. Exact, super-vocalul ăla de la Foreigner :) Și desigur, ce avem noi aici este niște hard-rock bătrânesc, cu alură de ani ’80, uneori poate chiar prea bătrânesc. Deloc rău desenat albumul, piesele nu sunt deloc rele, dar uneori sunt atât de copilărești încât te pufnește râsul și sunt sigur că nici Kelly nu ar fi scos mai mult din ele. Un album de ascultat, dar să nu vă așteptați la prea multe de la el. E acolo, este plăcut, e pe zona aia veche, dar din nefericire nici nu reușește să iasă prea mult din ea și asta se simte.

Thy Art Is Murder – Human Target (2019)

Deathcore din Australia, nene. Bă, și sună cam cum este Australia, acest loc unde cam orice viețuitoare poate și vrea să te omoare. Agresiv cu spume, smulge și ultima picătură de energie din subwoofer, duduie peștele de sticlă de pe TV, cade carpeta de pe zid. Un album pe care-l consider bun, pe care-l consider ce trebuie să fie pe zona asta, pe care l-aș asculta cu geamurile deschise și sonorul dus spre maximum, un album pe care îl recomand. Și pe cuvânt, ar fi păcat să nu-l ascultați măcar o dată. Rupere, nene :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: