Din drum (7)

Joe Bonamassa – Live at Carnegie Hall: An Acoustic Evening (2017)

Bijuterie. Nu am alt cuvânt. Ceva sosit din altă lume. Extraterestru. Bestial album, bestial live, bestial acustic reușit de Joe. Îl recomand din tot sufletul pentru că din suflet l-am ascultat și sufletului i se adresează. Probabil unul dintre cele mai bune albume de anul acesta pe zona pe care mă simt eu cel mai bine. BIJUTERIE!

Accept – The rise of chaos (2017)

Noul produs discografic al germanilor este un veritabil album Accept, o altă aducere aminte despre ceea ce înseamnă metalul teuton… dar cam atât. Îl consider a fi un album foarte liniar, fără piese care să te scoată din papuci și poate doar cea cu care se deschide, Die by the sword, să fie ceea ce mă așteptam să primesc de la acest nou disc al nemților. Poate că și Accept au obosit, poate că Tornillo nu este Udo, nu am de unde să știu care-i motivul, dar este cert că acest Accept spune mult mai puține decât albumele anterioare. Oricum un album de ascultat și asta nu doar dacă sunteți fani, pentru că până la urmă este un Accept.

Dirkschneider – Live – Back To The Roots – Accepted! (2017)

După ce anul trecut ne-a delectat cu un dublu CD, Dirkschneider a decis să răspundă fanilor și să pună în circulație și-un DVD. Ce avem aici este înregistrarea concertului susținut de formație la Brno. Și trebuie să spun că sună bine, sună al dracului de bine. Trupa aia se mișcă la foc automat, Udo știe foarte bine ce să facă, așa că această realizare live poate fi considerată ca una aproape de perfect. Regretabil că după acest turneu Udo nu se va mai atinge de piesele cu care a făcut istorie, dar asta este, totul trebuie să se termine undeva. PS – Princess of the dawn este încă o piesă coborâtă din iad. Neapărat de ascultat sau de văzut, asta dacă alegeți varianta video, de altfel și cea oficială. Ah, era să uit: există și o variantă la My way al lui Sinatra :d

Adagio – Life (2017)

Stéphan Forté este absolut dement, dar asta deja știam. În vreo 20 de ani de activitate trupa sa nu a scos decât cinci albume de studio, dar aș spune că fiecare dintre ele este un fel de bijuterie. Așa este și ăsta. Un album de progresiv care ne arată un compozitor francez cu nimic mai prejos decât numele mari ale scenei, un album care poate sta cât se poate de calm lângă ultimul Dream Theatr, pe care-l consider și acum manual de predare al genului. Am rămas blocat de ceea ce poate inventa Stéphan, chiar dacă știam cu ce-am de-a face. Un individ pe care-l consider alături de Oliva, Johnsson, Rudess sau Petrucci, asta ca să rostesc doar câteva nume mai cunoscute. Și un album absolut demențial de la o formație care merita să primească mult mai multe. Din nefericire apar uneori situații în care nu toată lumea primește ceea ce mnerită, iar Adagio este una dintre ele. Nu-l ratați, este păcat. Albumul, zic.

Mr. Big – Defying gravity (2017)

Trupa asta nu mi-a plăcut vreodată, deși dispune de niște instrumentiști absolut bestiali. Adică na, numai un nebun poate contesta nume ca Sheehan, Martin sau Gilbert. Numai că adunați… reușesc să producă din nou un album care mie nu-mi spune nimic. Desigur, este departe de a fi rău, dar îi lipsesc tare multe. Îi lipsește coeziunea, îi lipsește logica, narațiunea, îi lipsește chiar și ceva catchy care să-l facă absolut de neuitat. În rest sunt acolo patru muzicieni care produc niște sunete ce trebuie luate-n seamă, doar că mă tem că asta mai ales din cauza istoriei și a proiectelor conexe, nu neapărat a calității pieselor care vin către noi. Am fost dezamăgit, chiar mă gândeam că o să fie ceva rupere aici, doar că n-a fost să fie de data asta. Oricum, este un album de ascultat, este genul de album care place sau nu din prima ascultare și nu este chiar genul de porcărie pe care o produce toată lumea pentru a nu fi uitată. Eu îl recomand deși nu aș vrea, dar îl recomand pentru a vedea că se poate să rămâi pe poziție fără să cobori garda.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: