Din drum #65

Örk Bastards – Warmongers Of The Gloomy Lands (2019)

Un black-thrash metal rusesc, deloc prelucrat, deloc finisat, deloc pus la punct. Mi se pare interpretat de o formație fără mare experiență, nelegată încă așa cum trebuie, adusă în studio și pusă să facă un album. Și albumul, deși este departe de a fi prost, nu prea le iese. E precar în concepție, nici producția nu mi se pare cine știe, iar cu muzica sunt lămurit, nu-s multe acolo de spus, nu se stă bine deloc. Dar este un album pe care la o adică, în lipsă de altceva, l-ați putea lăsa să meargă din curiozitate, ca să vedeți cum mai stă treaba în Rusia.

Order of the Ebon Hand – VII: The Chariot (2019)

Aici avem niște greci și, clar, niște black metal. Niște black metal din ăla care poate fi ascultat mai de către oricine, că nu este chiar drujbă. Mno, un album care nu a ieșit chiar rău, mai ales că de trupa asta nu am auzit până acum. E bine legat, curge frumos, oamenii par să știe ce fac, albumul aduce exact ceea ce te-ai aștepta să primești de la un asemenea album. Nu-l recomand neapărat, dar dacă aveți chef de black și v-ați săturat să vedeți ce fac doar trupele mari, grecii ăștia ar putea fi o soluție.

Antagonist – Вечность Смерти (2019)

Black metal din Rusia. Mno, altă trupă despre care nu știu nimic, dar probabil că pe acolo pe la ei o fi auzit cineva să fi auzit de ea. Mie personal albumul mi s-a părut plictisitor, repetitiv, fără să aducă nimic nou, cu teme și riffuri pe care le-am mai auzit și pe la alții, cum ar veni inventivitate zero. La capitolul execuție par a sta ceva mai bine, aici nu am multe de zis, dar cu floarea asta nu se face nici pe departe primăvară. Așa că nu-l recomand, lăsați-l acolo de unde a sosit.

The Last Knell – Præterhuman (The Spectrum Of Aphelion) (2019)

Tot black, dar de data asta din Chile, loc din care ai intui la prima vedere că vin alte sunete. Well, nu neapărat. Și ăsta e black din ăla supărat, cu perversiuni, numai bun să vă ducă vecinele numele la preot, să vă citească ceva sâmbăta, dacă-l dați mai tare. Agresiv cu spume, cumva tenebros, extrem de liric în anumite momente, pe scurt un album care nu este deloc rău, dar este al naibii de greu de ascultat. Eu zic să dați o ureche pe el, nu cred că veți regreta.

Abaroth – Emissary of the Void (2019)

Un fel de black atmosferic și al doilea album de studio al americanilor, după cel scos acum exact 10 ani. Mno, ce pot spune eu despre el este că e și mai rău decât ăla de mai sus, al chilienilor. Nene, e nebunie, ăștia apasă pedala și până la final nu mai au deloc chef să lase satanismele din mână! Una peste alta mi-au cam duduit căștile, le-am dat la nivelul la care să se și audă din ele și am privit ceva ochi speriați de persoane care nu pricepeau ce vine de acolo. Nu-l recomand, dar merită să-l ascultați. Vorbesc serios.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: