Din drum #58

Manipulation – Mind control ultra (2019)

Trupă de death metal din Polonia, țară din care ne-au mai sosit ceva formații care merită atenția. Ei bine, asta nu merită. Albumul este boring la modul serios, piesele nu se disting foarte tare, pedala este apăsată mai mult pe agresivitate decât pe interpretare, producția nu mi se pare nici ea strălucită, pe ici și pe colo am avut și senzația unor influențe Rammstein în ritm și abordare, una peste alta nimic deosebit, nimic să mă facă să-l recomand.

The Lord Weird Slough Feg – New organon (2019)

Într-un final am aflat și eu că ăștia sunt niște nene americani care bagă cică heavy-metal. E ceva mai mult pe-acolo dar să spunem că asta ar fi baza. Albumul sună a ceva mai vechi, a combinație cu ceva prog, a un fel de Hawkwind, sau asta mi s-a părut mie. Ba parcă are ceva și din Saint Vitus, dacă stau să mă gândesc bine. Mno, nu este un album pe care să-l arunc la gunoi și nu-s foarte sigur ce să vă spun despre el. Este plăcut, însă-n același timp mi se pare și foarte slab. Și asta deși nu este. Mno, eu zic să vedeți ce-i cu el, poate vă dumiriți mai bine decât mine. S-ar putea să vă placă.

Manowar – The final battle I (2019)

Ok. Manowar. EP. Patru piese. Ascultat cu o atenție pe care nu am acordat-o multor albume. Na, pana mea, Manowar, sângele apă nu se face. Așa. Trebuie spus că avem ceva Manowar pe acolo, chiar dacă este mai diluat. EP-ul ăsta nu este nici pe departe fantastic, dar este o lecție legată de faptul că anumite lucruri pot fi păstrate cumva intacte și peste ani. Avem parte și de o baladă (a fost tare funny să aud elemente scoțiene pe acolo), iar ultima piesă ni-l propune la voce pe însuși… DeMaio, și trebuie să recunosc, a fost o experiență. Bună piesă, de altfel, păcat că nu l-a lăsat pe Eric pe ea. So, pe scurt, dați o ascultare, vedeți ce vă mai spune.

Memoriam – Requiem for mankind (2019)

Nimic deosebit nici la acest album de death combinat cu ceva thrash al britanicilor de la Memoriam. Din nou, nu avem deloc de-a face cu un album rău pe zona lui, are pe acolo ce trebuie el să aibă, dar la final dă senzația că a fost ascultat degeaba. Poate e și din cauza mea, nu mă mai prinde genul ăsta așa de ușor, dar sunt albume din zona asta de care am fost încântat, deci s-ar putea să nu fiu eu de vină. Una peste alta cred că iubitorii genului ar putea găsi mai multe la el decât am găsit eu, dar personal am să refuz să-l recomand, consider că e pierdere de vreme.

Helix – Old school (2019)

Titlul albumului ăsta spune totul despre ceea ce se găsește pe el. Canadienii vin cu un hard-rock clasic, piperat de ceva momente de heavy, lucruri din alea a la anii ’80. De altfel nu este de mirare, trupa s-a înființat prin anii ’70, nu prea avea ce să cânte altceva. Despre album, la modul general, aș spune că este plăcut fără să strălucească, este genul acela de album pe care-l lași să meargă în orice condiții, nu are cu ce să deranjeze, nu are cu ce să supere și-n plus mai asculți niște chestii din alea mai bătrânești. Eu îl recomand, este simpăticuț, dar asta este tot ce poate să fie.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: