Din drum #53

Diviner – Realms of time (2019)

Diviner sunt, din nou, o trupă grecească, și una care face treabă bună. Niște heavy-metal sănătos, cu ceva apucături de metal mai modern, bine construit și bine interpretat, cât să te țină în priză către lucru sau pe unde vreți voi să ajungeți. Desigur, albumul nu este piatră de căpătâi, nici genial, nu va figura printre cele mai bune albume de gen ale lumii, dar este un album curat și care ne arată din nou cât de mult au crescut grecii din punct de vedere muzical. Îmi este din ce în ce mai clar, piața muzicală de profil a Greciei trebuie urmărită. Iar albumul ăsta trebuie ascultat.

Combichrist – One fire (2019)

Un album de industrial, doar că aș spune că Norvegia nu are ea mari legături cu industrialu’. Așa că nu a ieșit cine știe ce din el, este repetitiv și plictisitor până la durere, iar unele piese nu fac parte dintr-un album de gen, ci dintr-unul din ăla de pastilați. Chiar estimez că pe unele piese nu au folosit scule, ci calculatorul, probabil le-a rămas un laptop de pe la vreun DJ norvegian care s-a apucat de muncă și na, au zis să vadă ce programe găsesc pe el. Personal nu mi-a plăcut nici rugat, așa că nu vi-l recomand nici vouă, e păcat să vă chinuiți urechile.

Winter Eternal – Realm of the bleeding shadows (2019)

Tot niște greci și de data asta, doar că ăștia vin cu un album de black metal. Bine, e un black ceva mai ușurel, ceva mai melodic, ceva mai accesibil, dar tot black. Și nene, uimitor, le iese grecilor și de data asta treaba. Din nou, mă repet, nu este nimic care să fie considerat genial nici de data asta, dar tot ce se face acolo se face corect. Interpretarea e ce trebuie, există și ceva inventivitate, sculele sunt mânuite cu succes, povestea albumului merge bine înainte, piesele se succed așa cum trebuie.

Rage Of Light – Imploder (2019)

Un fel de death-metal melodic, mai ales că băieții au ceva pasaje mai calme și se folosesc și de o voce feminină. Well, ar fi putut fi un album decent dacă nu aș mai fi auzit de o mie de ori ce aud pe el și dacă vocea aia a tipei nu era atât de enervantă. Un fel de Olguța Vasilescu devenită interpretă bucală, o tanti ceva mai enervantă decât Anette, o nenorocire la adresa urechilor mele, după a treia piesă lăcrimam și-mi promiteam că nu mai vorbesc niciodată de rău de Angela Ciochină! Pe scurt, nu recomand, albumul este departe de a oferi motive să fie ascultat, chiar și trecând de elvețianca de a ales să ne chinuie urechile.

Ov Lustra – Tempestas (2019)

Tot death metal și pentru băieții ăștia, numai că americanii s-au ferit să ne chinuie urechile cu vreo tanti netalentată la voce. Mno, un album care pare a fi să fie, un album care-n afară de agresivitate nu-mi spune nimic, și agresivitatea aia este una folosită fără mare talent, fără mare dorință de a-i găsi un loc bun în toată arhitectura aia muzicală. Vocalul nu mi s-a părut deloc rău, dar o singură floare nu aduce primăvara. Acum, la capitolul recomandare, aș spune că nu sar în sus să vă spun să-l ascultați, însă am o mică reținere. Așa că na, dacă doriți să încercați ceva feroase din alea cu perversiuni, fiți invitații mei :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: