Din drum #52

The Rods – Brotherhood of metal (2019)

Hard-rock american pigmentat cumva de fondatorul acesteia, David Feinstein, văr al lui Dio și unul dintre oamenii trupei Elf. Însă cu o abordare departe de aceea propusă de trupa din care a plecat Ronnie, una mult mai spre hard-rock. Ce a ieșit este un album drăguțel, numai bun de ascultat, pe alocuri delicios de copilăresc în încercarea formației de a se depăși. Pentru că se văd clar limitele, atât cele de inventivitate cât și cele de interpretare, și sunt sigur că peste acestea The Rods nu va reuși vreodată să treacă. Una peste alta, cum am zis, un album care-i drăguț de ascultat.

Wheels Of Fire – Begin again (2019)

Un album simpatic și drăguț sosit de la o trupă italiană de hard-rock, așa cum se pare că se declară. Totul e bine dozat, are și ceva baladă, are și ceva ritmuri pe care să bați cu piciorul în podeaua autobuzului, are și momente când aduce al naibii de bine cu ceea ce se cânta în anii ’80 și ’90. Este perfect la drum, nu obosește, te face să zâmbești, vocea solistului aduce pe alocuri cu aceea a lui Bon Jovi, până și balada seamănă ca două picături de apă cu Bon Jovi, cum s-ar zice totul este bine pregătit pentru o surpriză plăcută. Nu-l ascult a doua oară, dar nu-l ratați, ar fi păcat.

Silent Winter – The circles of hell (2019)

Alt power metal, de data asta grecesc. Și de data asta mai inspirat decât multe dintre albumele ascultate în ultima vreme pe zona asta. Treaba asta-mi arată că grecii fac treabă bună când vine vorba de metal și nu am nici cea mai mică problemă să spun că industria lor este cam cu 10 clase peste a noastră, iar scena lor undeva unde noi nu că nu vom ajunge, dar nici nu vom cuteza să ne uităm vreodată. Un album care, deși în zona normală de power, zic eu că merită ascultat pentru execuție și pentru un mic filon de inventivitate care-i tare greu de găsit pe parcela asta.

Vulture – Ghastly waves & battered graves (2019)

Niște speed nu chiar inspirat, pe alocuri de-a dreptul plictisitor, și cu o voce care prin unele zone mi-a adus aminte de King Diamond. Ba chiar și lucrătura seamănă pe ici, pe colo cu King Diamond, numai că nemții nu sunt foarte capabili să scoată ceva bun din ea. Pe scurt, sau pe lung, un album dezamăgitor, plictisitor, fără nici un fel de calitate din punctul meu de vedere, cu o inventivitate la cote de avarii și o execuție care putea vedea zile mai bune chiar și dacă era pe mâna unor români. Nu-l recomand, deloc-deloc nu fac asta.

Conquest – The world has gone to hell (2019)

Mno, fel de fel de trupe pe lumea asta și Conquest este una dintre ele. Din ce-am detectat eu, băieții ar vrea să cânte un heavy metal ceva mai limpede, cu mici apucături de hard-rock. Nu le iese nici dacă-i rogi și pe cuvânt dacă pricep de ce unele chestii seamănă un pic cu Metallica. Probabil e ușor să te lași influențat și mult mai greu să păstrezi influența dar să o faci să lucreze pentru tine, nu împotriva ta. Aș spune că nu este un album pe care să-l recomand, mi s-a părut tern, un album doar ca să fie, ceva aflat acolo pe lista de bifat a trupei. Ei bine, dacă-i ajută cu ceva concerte, de ce nu, dar eu nu văd vreun motiv de ascultat albumul ăsta.

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: