Din drum #50

Și iată-mă ajuns la episodul 50 al activității culturale de ascultat satanisme :) La mai mare, zic. Hai să vedem ce avem azi:

Diamond Head – The coffin train (2019)

Diamond Head sunt o trupă despre care cei de la Metallica au spus că a reprezentat o influență de bază pentru ei, trupă ajunsă acum la al optulea album de studio și la 43 de ani de existență. Băi nene, din punctul meu de vedere am ascultat un album excelent, album pe care am găsit inclusiv ceva mici idei care s-ar fi potrivit de minune cu Metallica, desigur, altfel dezvoltate. Altfel, trebuie să repet, am fost chiar impresionat de ceea ce am auzit pe discul ăsta și mi-am promis că mă apuc să le ascult și pe celelalte. The coffin train, clar, merită și trebuie ascultat, e păcat să-l ratați.

Fleshgod Apocalypse – Veleno (2019)

Mno, ascultând trupa asta am avut senzația că este mișto mai ales pentru faptul că reușește să se rateze singură. Albumul nu este deloc rău, dar din ceea ce fac ei acolo se puteau scoate lucruri mult mai bune și mai serioase. Mă rog, ca întotdeauna discutăm strict de părerea mea. Eu aș zice să dați cu urechea și peste minunea asta, combinația aia de acolo este pe alocuri extrem de mișto deși, cum am zis deja, reușește să treacă foarte ușor peste unele lucruri. Mno, italieni, ăștia nu sunt serioși nici măcar când fac pizza, ho, glumeam! :) Nu glumeam cu ascultatul, chiar merită ascultat. Cică sympho death metal/technical death metal, asta dacă țineți neapărat la etichetări.

Deathspell Omega – The furnaces of Palingenesia (2019)

Pe scurt, niște black metal. Pe lung, niște black metal care mi-a plăcut cum a fost executat. Sunt oricum un fan al francezilor, al aranjamentului de tip francez, acel aranjament care umple piesa, nu lasă goluri, pune la punct armonia. Mno, albumul ăsta, deși este departe de a fi pe stilul meu, recte ce am ajuns eu să ascult acum, m-a frapat și m-a bucurat. Mi s-a părut foarte tare. Mi s-a părut foarte bine făcut. Mi s-a părut pus la punct. Așa că l-am ascultat cu plăcere și tot cu plăcere vă recomand și vouă să treceți peste el. Merită, chiar merită. Și mi se pare și varinata perfectă când aveți nevoie să dați ceva tare ca să acopere maneaua de la vecini. Rupere, nene!

Soto – Origami (2019)

Dacă vă spune ceva Jeff Scott Soto, atunci da, asta este trupa lui sau na, trupa care-l ajută pe albumele solo. Nu stau să număr prin cât trupe a trecut Jeff, cu câți a cântat Jeff sau cu câți a colaborat, m-ar lua sigur amețeala. Cert este că este unul dintre cei mai adaptabili vocali pe care i-am auzit. Mi-am dorit să aud ceva bun, mai ales că trebuia să fie pe zona mea, dar am sfârșit prin a nu fi în vreun fel impresionat de ceea ce am ascultat. Sunt și unele lucruri bune pe acolo, dar impresia de final, măcar a mea, este că am trecut peste un album pe care nu am să-l țin deloc minte. Îl recomand ca exercițiu, și vorbesc serios, dar nu cred că Origami poate fi luat sub vreo formă în serios.

Stormhammer – Seven seals (2019)

Nu-mi dau seama nici acum despre ce este vorba în acest album. Au băgat băieții acolo ce s-au priceput ei mai bine, problema este că șaorma asta nu le iese deloc, băi, dar deloc. Niște power, niște hipsterisme, niște voce de black acolo unde nu trebuie și așa cum nu trebuie, cam acesta este rezumatul. Eu nu recomand, combinațiile astea de toată jena, cică moderne, nu fac decât să ducă la eșec, așa cum duce și acest album de care cumva se putea alege ceva. Numai că nu s-a ales. Treceți peste, nu aveți ce regreta, am eu, ăla care l-a ascultat pentru voi :)

Black Mountain – Destroyer (2019)

Albumul ăsta este un fel de prog amestecat cu ce au mai găsit ei prin heavy și hard. Nu aș spune că este cea mai bună chestie pe care am auzit-o, dar este clar ceva ce trebuie ascultat. Sunt pasaje foarte bune acolo, sunt lucruri care sunt bine desenate, e o muzică interpretată altfel și, la urmă, este ceva ce nu se găsește foarte des în ziua de azi. A, și are și ceva chestii moderne prin zonă, cât să placă la toată lumea. Cum am zis, nu este fantastic, dar merită trecut peste el. După asta veți constata că whiskey-ul canadian nu este cea mai bună chestie din lume. Dar nici cea mai proastă :)

Marko Hietala – Mustan Sydämen Rovio (2019)

Vocalist, basist și compozitor la Nightwish pentru cine nu știe, deși este greu de crezut că Tuomas lasă pe cineva să și scrie, acolo este doar despre interpretat ce scrie el. Plus șefu’ la Tarot, formație care a ieșit la suprafață pentru că na, este el la Nightwish. Mno, aici avem primul său album solo. Băi, mi s-a părut excelent. Omul are idei, poate nu ies toate, dar chiar are idei. Un album care nu este nici pe departe pe zona mea, dar pe care-l opresc și-am să-l ascult și a doua oară. Voce aparte, ceva aranjamente bune, ceva inspirație și chiar ceva piese pe care ar merge de minune Tarja, nu el. Cam asta primiți de la Marko. Nu-l ratați, vorbesc serios.

Elysium – Labyrinth of fallen angels (2019)

Uneori laba este tristă. Ei bine, așa se întâmplă și cu acest album semnat Elysium. Își doresc multe, solista lui pește se crede Tarja. băiatul sau băieții de compun se cred Tuomas sau ceva. Una peste alta, extrem de slab album, neascultabil, nefrecventabil din punctul meu de vedere, plictisitor până nu se mai poate. Fără idei clare, fără sclipire, doar ceva să fie acolo. Sau un alt album care va genera un turneu, care va genera concerte, care va genera încasări, despre asta este vorba până la urmă, nu? Nu recomand nici dacă sunteți rugați, pe bune, chiar este la nivelul la care nu aveți ce primi de la el, ei sau cum vreți voi.

Reckless Manslaughter – Caverns of perdition (2019)

Bun album. Mno, na, conform normelor mele. Bun de tot. Black cu thrash cu ce draci mai vreți voi. Bine dozat, bine alcătuit, bine făcut. Nu este cel mai bun exemplu al genului, dar băieții se descurcă. Și o fac bine. E ritmat, e agresiv, e tot ce vreți voi. Și spun asta în condițiile în care habar nu aveam ce este cu trupa asta. Mi-a plăcut, uneori este nevoie și de așa ceva, trupeții dau serios pe ce trebuie să facă, aș spune că nu ați pierde nimic să ascultați albumul ăsta, dimpotrivă. Merge mai ales când ești supărat. Merge bine de tot. Așa că nu-l ratați, știu ce să ofere pentru o porție de agresivitate.

Weightless World – The end of beginning (2019)

O glumă proastă. Tare proastă. Ceva combinat cu hipstărisme. Băi, stai așa, nici nu știu ce am ascultat. Pe bune. Nu știu. Și nici nu vreau să știu. Plictisitor, fără să-mi dau seama unde vrea să se plaseze, cu o inventivitate la nivel de școală primară, o execuție pe care s-ar putea studia mult și pasaje care ar merge folosite, doar că nu cum le folosesc ei. Un alt album după care ne vom ruga să mai facă muzică ăia de dinainte, veteranii. De la generațiile astea mai noi nu avem ce să așteptăm. Chiar nu. Jale mare, evitați. Albumul ăsta, zic.

Comments 4

  • Perfect de acord cu Diamond Head si Soto, Hietala nu m-a dat pe spate, notat Black Mountain de ascultat iar alea cu black chiar trebuie sa am dispozitia necesara ;)

    • Diamond Head chiar a fost o surpriză plăcută pentru mine. Nu mă așteptam. De la Soto chiar doream mai mult, doar că atât s-a putut. Hietala e ce trebuie să fie, cel puțin ce bănuiam eu că trebuie să fie de la un asemenea om ținând cont de experiența și apucăturile sale.
      Iar pentru blecăreală, aia clar, trebuie dispoziție, alea nu se ascultă oricând, nici eu nu am avut clipe ușoare cu ele :)

      • uitasem de Flashgod A, care e in lista de asteptare ;)

        • Ahaha :) Să văd ce mai găsesc zilele astea. Oricum sunt în așteptare cu noul Bruce Springsteen, am înțeles că prin iunie iese, ăla va avea parte de regim special, ascultat acasă, pe boxe, frumos, alt sunet, altă abordare :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: