Din drum (5)

Decapitated – Anticult (2017)

Polonezii de la Decapitated au ajuns cu acest Anticult la al al șaptelea album de studio din activitate. Pentru ce fac ei acolo nu este deloc rău, asta chiar și-n situația în care genul ăsta muzical este departe de a se afla printre preferințele mele. Riff-uri serioase, agresivitate cât cuprinde, cu inventivitatea nu sunt sigur că stau perfect, deși ce naiba ai mai putea să inventezi aici? Una peste alta cred că este un album bun pe care fanii genului ar trebui să-l asculte, iar Decapitated cred că-s un nume care trebuie luat automat în considerare când vine vorba de death-metal. Mno, îl recomand, e o experiență, una de care chiar aveam nevoie în clipa asta. Piesa mea preferată este “Amen”, cea cu care se închide albumul.

Dragonfly – Genesis (2017)

Băieții ăștia au apărut din Argentina după care s-au mutat în Spania, iar din 2010 nu mai au nici măcar un membru argentinian în componență.  Așa că prima problemă de care m-am lovit a fost să ascult chestii în spaniolă. Dureros, nene, sună din altă lume, dar asta-i viața, fiecare cântă-n ce limbă vrea mușchiul lui. Albumul ăsta este al cincilea din activitatea trupei. Un heavy-power metal care nu iese din normal, de fapt care nu spune aproape mai nimic. Oricum power-metal-ul nu m-a fericit niciodată, slabe au fost realizările care să mă bucure și cred că singurii de care nu am fost cu adevărat dezamăgit vreodată au fost Brainstorm. Așa că acest Genesis nu sunt sigur că este de ascultat nici măcar de către fanii genului, mai ales că vine și cu limba la pachet. Un album plat, plictisitor, cel puțin asta este senzația pe care mi-a lăsat-o mie.

Orden Ogan – Gunmen (2017)

Din nou power-metal, pe ici pe colo cu niște influențe folk-metal, fuck that! Dacă albumul celor de la Dragonfly a mai fost cum a mai fost, ăsta este unul dintre puținele albume pe care am fost nevoit să le ascult prin metoda skip. Recte, la un moment dat chiar nu mai suportam piesele pe care le auzeam și treceam la următoarea. Toate seamănă, totul e la fel, parcă ai avea parte de o piesă de 1 oră care duduie inutil și trist în urechile tale. Un album slab, fără pic de inventivitate, dar am mai zis, pe zona asta se stă cel mai prost cu așa ceva. Nu-l recomand nici măcar dușmanilor, n-aș vrea să se chinuie și ei ca mine. Evitați, asta doar dacă nu cumva chiar vă roade să vă plictisiți și să vedeți ce fac unii din genul ăsta muzical care și-a trăit de multă vreme zona de glorie.

Paradise Lost – Medusa (2017)

Cele mai grele momente de ascultător de muzică intervin, pentru mine, când decid să mai ascult câte un album din zona pe care evoluează Paradise Lost. Nu am priceput deloc genul ăsta muzical, muzica se cântă vesel, cu bucurie, cu coi, cu plăcerea de a o auzi, iar tiradele astea monotone, aproape de moarte, sunt aproape insuportabile. Așa este și Medusa, un album numai bun pentru sinucigași, asta dacă poate exista vreunul care să vrea să sfârșească atât de dureros. Nu am găsit nici cea mai mică chestie muzicală în acest produs al britanicilor și chiar mă mir că din țara care a scos atâta muzică bună poate apărea o formație cu asemenea apucături. Eu personal îl consider un album gol, imobil, mort, putrezit, dar pentru fanii genului el poate însemna cu totul altceva.

Dialogăm? :)

%d bloggers like this: