Din drum #47

Jordan Rudess – Wired for madness (2019)

Ai putea să spui că ăsta este un alt album Dream Theater. Unul pe alocuri poate chiar mai bun decât ultimul DT, pentru că ăla este extrem de abordabil și melodic, iar ăsta are unele pasaje extrem de complicate și o identitate a sa aparte. Una peste alta este un Rudess de zile mari, zic eu, care trebuie ascultat cu atenție, poate chiar de mai multe ori. Eu am făcut-o de vreo două ori și de fiecare dată am descoperit lucruri noi pe el. Sunt curios ce se întâmplă data următoare.

Hardline – Life (2019)

Din punctul meu de vedere Gioeli ar trebui să se concentreze pe cariera sa la Axel Rudi Pell și, eventual, pe cea solo, pentru că a scos ceva destul de interesant acolo. Hardline este o formație care trebuia să rămână ceea ce este, adică niște istorie pe acolo, și nu să fie reactivată bazându-se pe faptul că are la voce deja un nume cunoscut. Pentru că asta este tot ce vine din acest album, este un nou album Hardline cu vocalul lui Axel Rudi Pell. N-am sărit în sus de bucurie, nu este cine știe ce, nu am de ce să-l recomand în afara faptului că poate îndeplini curiozitatea de a vedea cum sună Johnny și prin alte părți. Sau pentru istorie.

Enforcer – Zenith (2019)

Cică trupă suedeză de speed-metal, categorisire muzicală cu care am unele mici probleme. Ce am ascultat eu aici a fost un album decent și curățel de heavy-metal care, departe de a excela, reușește să se facă plăcut. Prin unele locuri aș spune că este chiar copilăresc, dar face asta la modul ăla plăcut, fără intenție, cu candoarea unui copil care nu știe unde a greșit, dar este total îndrăgostit de copilăria sa. So, eu l-aș recomanda măcar la o ascultare, nu strică, nu dăunează, nu doare, nu nimic din toate acestea. Față de alte porcării ascultate ăsta aș spune că este chiar de apreciat.

Paragon – Controlled demolition (2019)

Nimic deosebit la acest nou Paragon, chestie la care de altfel mă așteptam. Sună a ceea ce știam că trebuie să sune, nu m-a intrigat cu nimic, nu m-a provocat cu nimic. Ba chiar pe unele locuri devine al naibii de repetitiv, semn că inventivitatea asta, măcar când vine vorba de unele trupe, are și ea limitele sale. Nu dau cu el de pământ, este un album cinstit față de ceea ce poate face Paragon, poate chiar recomand o ascultare, doar că asta este doar pentru istorie și documentare personală.

Steel Prophet – The God machine (2019)

Pentru mine a fost tare plictisitor acest Steel Prophet, mai plictisitor decât multe alte lucruri pe care le-am ascultat în ultima vreme. Parcă a fost aceeași temă, dar interpretată la viteză și intensitate diferite, în așa fel încât la final nu știai dacă ai ascultat mai multe piese sau una mare, semn al unui concept dement cu care nu ne-am mai întâlnit până acum. Păcat de energia irosită, rezultatul este egal cu 0 sau, mă rog, pe undeva pe acolo. Acum, pentru fanii genului sau ai trupei albumul ăsta poate însemna ceva, dar nu, nu-l recomand.

The Cranberries – In the end (2019)

Deosebit mi s-a părut acest album, al optulea al trupei, album pe care figurează piese înregistrate alături de Dolores. Sunt câteva piese bune acolo, unele chiar foarte bune, atmosfera este ce trebuie și ce ai aștepta de la așa ceva, pe scurt, un album pe care m-am bucurat tare mult să-l ascult și care m-a întristat foarte tare prin prisma faptului că un artist ca Dolores se va găsi mai greu în zilele noastre. Sper din tot sufletul ca The Cranberries să nu continue povestea alături de altcineva pentru că nu este nimeni care să poată lua locul lui Dolores la microfon. Altfel, un album pe care-l recomand din suflet. Nu-l ratați și vorbesc serios când spun asta.

Amon Amarth – Berserker (2019)

Trupa asta mi-a plăcut mereu și asta nu doar muzical, ci și prin prezența lui Hegg acolo. Ei bine, albumul ăsta m-a dezamăgit. Nu este ceva la care să nu te aștepți de la Amon Amarth, dar totul sună a ceea ce am mai ascultat, parcă nu are cap și coadă, inventivitatea lipsește de zile mari. E un album inutil de la început la final, formația o ducea foarte bine și fără el. Acum na, a apărut și nu avem ce face. Nu-l recomand, nu văd de ce aș face asta, nu e nimic să vă țină alături de el, după a doua piesă deja devine repetitiv și al dracului de previzibil. Probabil că este scos ca să mai ajute la ceva concerte, turnee, de-astea.

Myrath – Shehili (2019)

Ca întotdeauna, trupa asta reuşeşte să mă surprindă plăcut. Poate că nu mai are inventivitatea de acum ceva ani, dar trebuie să spun că albumul este extrem de bun, este un album Myrath, este ceea ce ai aştepta de la ei să fie. Trupa asta a ajuns la un nivel sub care nu mai poate să coboare nici măcar atunci când să spunem că face lucrurile ceva mai slab decât ne-am aştepta la prima vedere. De ascultat, este un album bun spre foarte bun. Ba hai, este un album excelent pentru zona pe care se joacă formația, băgați urechea și nu ratați, nu aveți de ce să faceți asta.

Children Of Bodom – Hexed (2019)

Nu m-am omorât vreodată după băieții ăștia, dimpotrivă, de foarte multe ori m-a pufnit râsul când i-am ascultat. Dar poate că sunt doar eu de vină. Cert este că albumul ăsta mi s-a părut mai slab, mai diluat, mai palid ca orice altceva am ascultat de la ei și că nu mai au nici minimum de inventivitate de care dădeau dovadă. Sau poate că pe zona asta chiar nu se mai pot face lucruri care să nu fie repetitive, care să sune la fel cu alea pe care le-ai auzit sunând la fel de o mie de ori. A doua oară nu l-aș asculta nici plătit.

L.A. Guns – The devil you know (2019)

Nimic deosebit la acest produs discografic al trupei. Albumul nu sună chiar rău, dar vremurile de glorie s-au dus şi, dacă-mi aduc bine aminte, gloria aia nu a fost nici măcar aşa de deosebită. Sunt câteva treburi simpatice pe-acolo, dar trupei i-a trecut şi vremea şi inventivitatea, aşa că cel mai probabil albumul ar putea folosi pentru a afla cam pe unde se mai situează o formaţie care a fost cam mereu în liga a doua sau poate a treia a genului muzical pe care-l practică. Mno, merge aşa, să vă distraţi.

Burning Rain – Face the music (2019)

În primul rând, pentru cine nu știe, Burning Rain este trupa lui Doug Aldrich, fostul chitarist al celor de la Whitesnake și nu numai. Iar la voce îl găsiți pe Keith St. John de la Montrose. Acestea fiind spuse, ceva posibilități ca albumul să fie excelent erau, numai că nu s-au materializat. Desigur, nu este nici pe departe rău, însă devine plictisitor pe măsură ce trece timpul, mie așa mi s-a părut. Pe zona asta este greu să mai găsești ceva deosebit, așa că avem parte de un album de hard-rock clasic, interpretat bine dar fără mari valențe, un album care nu va fi reținut, pentru că nu are ce să ofere pentru asta. Cu toate acestea eu recomand o ascultare, nu strică.

Iris – Lumea toată e un circ (2019)

Am ascultat cu mare speranță acest Iris. Cu mare speranță pentru că albumele anterioare nu că au fost proaste, asta este puțin spus, pur și simplu nu trebuiau să existe. Well, Lumea toată e un circ este, din punctul meu de vedere, al doilea cel mai bun album Iris din toată discografia lor, alăturându-se lui Lună plină în ceea ce poate fi luat cu adevărat în considerare când vine vorba de disc Iris. Desigur, nu am sărit în sus de bucurie, dar Costi Sandu și colegii săi aduc un alt suflu, o altă formație, o altă abordare, una ceva mai heavy, care nu stă deloc rău trupei chiar și la anii ăștia. Eu zic că merită fără probleme o ascultare, nu o să fiți dezamăgiți, sunt niște piese bune acolo. A, să nu uit: să-i mulțumesc lui Costi pentru că, într-un final, cineva cântă Noaptea așa cum trebuie, cu coaie.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: