Din drum #46

Battle Beast – No more Hollywood endings (2019)

Un album ușurel, așa, de primăvară. Nici mai prea-prea, nici mai prea foarte-foarte, cum zicea Caragiale. Dar în același timp un album care nu deranjează la ascultare, are cantitatea sa de melodicitate, are cantitatea sa de catchy, are ce ar trebui probabil să aibă când vine vorba de trupa asta. Bun de ascultat pe seară, așa cum l-am prins eu, căci relaxează, sau la volan, căci binedispune, atât de simpatic este în copilăria lui. Vorba aia, unele piese cred că ajung ușurel pe FM.

Mötley Crüe – The Dirt (2019)

Nu cred că trebuie de scris prea mult despre ceea ce se găsește pe chestia de mai sus, este vorba de soundtrackul filmului cu același nume. Pentru cine nu știe sau nu l-a văzut, filmul e un fel de biopic tratat la mișto, concentrat exact pe lucrurile care au făcut ca de trupa asta să audă cineva, că altfel au fost și sunt destule formații din perioada aia care să dea cu Mötley Crüe de pământ la toate capitolele. Așadar, muzică proastă de pe vremea în care era destul de plin de muzică proastă, dar asta era printre cele mai proaste.

Joe Stump – Symphonic onslaught (2019)

Apoi, albumul nu mai are inventivitatea și forța de pe vremuri. Cu toate acestea băiatul ăsta rupe, și-n materie de neoclasic i-a dat mereu fum lui Malmsteen, ceea ce mi-e al dracului de greu să spun. E cinstit, este onest, nu este forțat, nu este cu fițe și figuri, este un Joe Stump ceva mai obosit. Pe alocuri întinde lucrurile mai mult decât trebuie, dar una peste alta trebuie și merită ascultat, pe zona asta sunt prea puțini și prea puțini buni ca să avem de unde alege. Stump este unul dintre ăia puțini și buni.

Devin Townsend – Empath (2019)

Un album absolut bolnav. Nu sunt sigur cum se cheamă ceea ce se cântă pe el, dar este cu medicamente multe, și o parte dintre ele expirate. Una peste alta-l recomand, așa ceva nu trebuie scăpat, Devin știe să facă exact ceea ce puțini știu să facă, să scoată totul din ultima picătură de muzică pe care o cunoaștem. Dacă-l ascultați… sunt șanse să vă termine psihic, dacă nu, atunci veți rata una dintre cele mai mișto realizări muzicale pe care le-am ascultat în ultima vreme. Puneți urechea, băiatul ăsta este imens. Băi, imens! Și dus cu pluta, desigur.

Yngwie Malmsteen – Blue lightning (2019)

O glumă sinistră care ar fi trebuit să nu existe. Malmsteen mănâncă muzică pe pâine, notele fac parte din micul său dejun, dar mi-e clar că-n clipa când decide să dea de pământ cu muzica… o face la modul serios. E nasol să vrei să dai rasol pe niște chestii pe care nu trebuie să faci asta, să bagi viteză unde nu este nevoie de ea și să arunci vocea aia de 2 lei pe orice crezi că trebuie aruncată. E ok, te cheamă cum te cheamă, dar asta nu înseamnă că poți fi iertat de un album de toată jena. Absolut de toată jena, de la producție la interpretare. Pare-se că a secat izvorul de inventivitate, care o fi fost ăla, și s-a trecut la ucis piese clasice. Trist. Neascultabil, zic eu. Asasinează tot ce prinde în cale.

Suzi Quatro – No control (2019)

Nu vreau să fiu rău, dar doamna asta trebuie să tragă de ceva vreme pe dreapta. Album repetitiv, cu teme adunate din diferite trupe sau din ceea ce a cântat ea înainte, mă rog, nimic diferit, nimic să te arunce-n aer, doar Suzi. Măcar la punctul ăsta stăm bine, este ceea ce ai putea aștepta de la ea. Păcat însă să văd încă un artist care se chinuie în condițiile în care cariera ei stă într-o singură piesă. Nu este de evitat, chiar este o experiență interesantă, dar să nu exagerăm, nu rămâneți cu multe după ea. One hit wonder, ca să zic așa, acesta va fi statul său în muzică, și aici mă refer la piesa cu Chris Norman.

Eluveitie – Ategnatos (2019)

O glumă sinistră, cumva anti orice ceea ce înseamnă muzică. M-am simțit tare prost cât am ascultat albumul ăsta, dar prost la modul ăla serios, de la prost că ascult la prost că nu pricep. Bine, mizeria de folk-metal or whatever tot mizerie rămâne, dar aici se trece de ea și se ajunge la un album care nu are nimic de spus. Chiar nimic. Pe bune. Asculți chestia asta și nu știi de ce o faci. Nu are părți rele, măcar unele dintre ele, dat și acelea sunt diluate, stinse sub ceva ce a fost ieri. Ieri nu mai este azi, așa că albumul acesta este tare slab. Tare slab la modul serios, nu glumesc.

Exumer – Hostile defiance (2019)

Album absolut inutil, probabil generat din ideea de a mai prinde câteva concerte prin cluburi. Am avut toată amabilitatea, dar degeaba. Slabe șanse de muzică pe aici, slabe șanse de ceva idei, slabe șanse de orice altceva. Nu l-aș mai asculta nici dacă aș fi rugat, nu văd de ce aș face asta. Este de trecut cu vederea doar dacă vreți să vedeți cât de jos a ajuns trupa asta. Și este vorba de un jos din ăla serios, cu perversiuni. Păcat, mare păcat, unii chiar nu știu când trebuie să se oprească. Bine, să nu exagerăm, Exumer oricum nu a însemnat vreodată mare lucru.

The Quireboys – Amazing disgrace (2019)

Albumul ăsta se vrea undeva între anii ’70 și ’90, dar este atât de prost încât nici în anii ’90, ăia cu mizeria de grunge și Nirvana, nu avea ce să caute. Plus niște chestii lălăite care ar fi trebuit, probabil, să ne dea frisoane de modernism sau ceva, piese din alea cumva de chiloțeală, doar că-n chiloții ăia se cam culcă, nici pe departe să se scoale. Pe scurt, de evitat. Sau dacă vreți să vedeți ceva care nu are logică, linie, intenție și finalizare, ei, dacă vreți să vedeți cum arată așa ceva, atunci acesta este albumul pe care-l căutați.

Cirith Gorgor – Sovereign (2019)

Nu i-am mai ascultat de multă vreme pe olandezi, ajunși azi la componența Marchosias, Valefor, Valtyr, Levithmong și Satanael. Cred că nu i-am ascultat încă de pe vremea când cântau cu Nimroth și Asmoday, mamă, ce de vreme a trecut! Mno, pentru ceea ce se dorește un album de black metal, mai ales de unul sosit de la o formație care nu ține topul pe zona asta, aș spune că ce am ascultat nu a fost deloc rău. Chiar deloc-deloc. Un album bine dozat, destul de echilibrat, cu riff-urile de care cred că are nevoie, așa că dacă sunteți fanii genului sau vreți să experimentați, probabil că acest produs discografic nu va prinde deloc rău.

Antropomorphia – Merciless savagery (2019)

Alți olandezi simpatici, cam pe aceeași zonă ca și Cirith Gorgor, poate cu teme ceva mai diferite decât cei dintâi. Ăștia sunt ceva mai duri, ceva mai puțini melodici, dar sincer, aș spune că albumul lor mi-a plăcut. Poate că sunt eu într-o perioadă în care chestiile astea intră mai ușor în mine, dar Merciless savagery este departe de a fi un album prost chiar dacă, din nou, este departe de a fi semnat de vreo formație de top a genului. Cred că nu strică o ascultare. Măcar una, să vedeți ce se mai face prin zona asta. Preferata mea de pe album este Cathedral ov tombs.

Necrodeath – Defragments of insanity (2019)

Mă, nici băieții ăștia nu au fost răi. Italieni de felul lor, tare ciudat să vezi o formație cântând ce cântă ei, Italia nu prea are școală de asemenea metale, dar uite că le-a ieșit. E puternic, e ritmat, se găsesc pe el destule lucruri care să placă, asta chiar dacă genul nu este unul chiar pe placul tuturor. Sunt chiar pasaje care sună infernal de bine și m-am bucurat tare mult să dau de ele. L-aș reasculta fără probleme dacă este cazul, chiar am reținut producția pentru clipele când am nevoie de ceva care să rupă căștile. Mno, băgați o ureche, nu cred că veți fi dezamăgiți.

Comments 2

  • Motley Crue si Eluveitie nici nu intentionam sa gust. 😂

    Battle Beast. Mi s-a parut cam dezamagitor dupa Bringer of Pain. Endless Summer am ascultat-o o data, a doua oara n-o sa mai pot sa trec prin ea. Imi plac in schimb Eden si No More Hollywood Endings. Dar a meritat sa-i vad iar live (great energy, great fun). Si da, radio-friendly. All the way.

    Suzi Quatro. Am ascultat doua piese, alea postate pe canalul de YouTube al Steamhammer. Meh. No Soul/ No Control m-a plictisit. Macho Man… ceva mai bine, dar nu… n-o sa faca nici un playlist personal.

    The Quireboys. Wow, cate albume au scos in deceniul asta? Am ascultat doar 7 Deadly Sins. Mhm. Pare ceva ce n-a mai intrat nici ca filler pe Twisted Love. Peste piesele Suzi Quatro, dar… oamenii astia au scos totusi piese foarte tari in trecut.

    Exumer. Mie mi s-a parut catchy. Motiv pentru care am zburat la o ora inumana a diminetii sa-i vad live. Si nu regret absolut deloc, a fost distractiv! L-am ascultat de cateva ori. I can headbang to it, alright! Departe de a fi o capodopera, dar okay.

    Am auzit de existenta noului album Malmsteen, dar sincer, mi-a fost teama sa ma apropii.

    In general nu prea m-am mai apropiat de multe muzici noi in ultima vreme. De vreo trei luni ascult Megadeth in draci. Uneori doar in capul meu.

    • Nice opinions. Și da, de Malmsteen este bine să nu te atingi. Este dureros de prost. Dureros. Nu am văzut așa ceva vreodată, chiar și venind de la el, că vorba aia, a mai dat cu bâta în baltă. Dar acum e mai jale ca oricând.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: