Din drum (44)

Overkill – The wings of war (2019)

Nuuu! Albumul ăsta nu trebuia să existe. Deloc-deloc nu trebuia. Este atât de prost încât nu reușesc nici măcar să-mi găsesc cuvintele pentru a vă spune cât de prost este. Bă, este prost rău. Este exact acel album care ne spune că trupa nu pricepe nici rugată că este cam gata, s-a terminat, nu se mai poate. Duce lipsă de absolut orice, de la lipsa vreunei idei noi, sau măcar utile, până la execuția absolut tristă. Dar mai trist este altceva. Faptul că este al 19-lea album de studio al trupei și aș paria că se gândesc să ajungă la cifră rotundă. Nu recomand nici dacă sunt plătit.

Rhapsody Of Fire – The eighth mountain (2019)

Nimic deosebit la acest nou album semnat ROF. Este primul capitol al unei noi saga, chestie cu care trupa ne-a obișnuit, primul lucru de acest fel care nu este scris de Luca Turilli, cel care a părăsit trupa în 2011. N-am auzit nimic să mă dea pe spate, n-am auzit nimic să fie nou, n-am auzit nimic să fie bun sau rău, e pur și simplu un album în zona trupei care curge aproape fără a fi observat. Măcar Overkillul de mai sus mi-a spus ceva, că este deosebit de prost. Ăsta al celor de la ROF este atât de lipsit de identitate încât nici nu se pricepe să spună ceva. Nu cred că ratați ceva dacă nu-l ascultați.

Last In Line – II (2019)

Pentru cei care nu știu, trupa este alcătuită din muzicienii care au fost alături de Dio în primul lineup oficial. Azi îi găsim în Last In Line pe Vinny Appice, Vivian Campbell, Phil Soussan și Andrew Freeman iar acest album, cum îi spune și numele, este al doilea din discografie, cel de debut fiind lansat în 2019. Well, nu este un album rău, nu este neapărat heavy-metal, ci mai degrabă un hard-rock pe steroizi, dar din nefericire îi lipsește ceva care să-l facă memorabil. Sunt niște lucruri bune pe acolo, dar la final acest II eșuează să impresioneze și se transformă doar într-un alt album care a fost ascultat. Nu este neapărat obligatoriu să-l săriți, poate aveți altă părere decât am eu.

Spirits Of Fire – Spirits of fire (2019)

La un asemenea lineup (Tim Ripper, Steve DiGiorgio, Chris Caffery și Mark Zonder) trebuie să recunosc că mă așteptam la ceva mai mult decât am primit. Albumul nu sună deloc rău, dar se cantonează undeva între Priest/Fight/Savatage, însă cu prea puțină legătură între toate acestea. Spirits of fire are câte ceva din tot ce trebuie, dispune și de ceva pasaje memorabile, dar la fel ca multe dintre celelalte albume pe care le-am ascultat eșuează să impresioneze la final. Oricum, un album de ascultat, eu așa zic, sunt sigur că veți găsi câteva lucruri să vă placă. Pentru mine a fost singura dată când trec peste el.

Candlemass – The door to doom (2019)

N-am stat vreodată să mă omor după gen sau după trupa asta. Pur și simplu nu cred că mi se potrivește. Am ascultat acest album ca pe o curiozitate, vroiam să văd pe unde mai sunt băieții și am aflat că s-ar putea să fie cam tot pe acolo pe unde erau acum 20 și ceva de ani. Parcă am ascultat Tales of creation sau From the 13th, vorbesc serios, parcă-s pe vremea albumelor din 89/90. Până și producția mi se pare tot aia de pe vremuri, dar poate greșesc eu. Una peste alta nu este un album rău, chiar ar fi ok să-l ascultați o dată, să vedeți ce are de spus, doar că pe mine nu mă impresionează deloc.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: