Din drum (40)

Eric Clapton – Happy Xmas (2018)

Primul lucru pe care trebuie să-l spun este că nici picat cu ceară nu pricep rostul unui asemenea album, desigur, în afara sferei mercantile. Aceleași piese reșapate, aceleași titluri de care m-am săturat, aceleași chestii de toată jena cu care începem să ne batem încă de prin noiembrie, na, sărbătorile au ajuns să dureze 2 luni, cam la fel cu Black Friday, mai ales la români. Despre album nu am mari lucruri de zis, este un album de piese pe care le cunoașteți, este cântat cumva în stil Clapton. Nu vă faceți speranțe, chitara nu este chiar foarte prezentă, dar vă puteți mulțumi cu vocea aceea inconfundabilă. Ascultați-l doar dacă aveți chef de o altă interpretare a pieselor lui pește. PS – “Christmas tears” și “Merry Christmas baby” sună cumva a ce trebuie.

Jason Becker – Triumphant hearts (2018)

Mi s-a strâns inima când am pus albumul ăsta la ascultat. Nu știam la ce să mă aștept și nici nu doream să mă aștept la ceva. Știam despre ce este vorba, despre cine se joacă de fapt pe el, despre cum a fost compus, iar pe Jason oricum îl consider singurul chitarist care ar fi putut să-i dea peste nas lui Malmsteen la modul serios, că Stump cam evită asta. Singurul lucru pe care am să-l spun despre acest album este că de pe patul ăla în care ALS-ul l-a trimis prea devreme, Jason Becker se șterge pe picioare cu mulți compozitori ai dracului de valizi și cu multă din muzica de azi. Așteptați-vă să auziți multe pe albumul ăsta și nici să nu vă treacă prin minte să-l ratați. A, dacă vi se pare că unele piese-s prea lungi, o să vă treacă: la final o să spuneți că parcă au fost prea scurte.

Gotthard – Defrosted 2 (2018)

Aș fi vrut să țopăi de bucurie că trupa asta mai există, că mai cântă, că mai scoate ceva. Din nefericire absența lui Steve Lee își pune amprenta pe ea și chiar dacă piesele sunt bune eu continui să cred că nu are cine să le cânte. Și exact despre asta vorbește acest disc, sosit după Defrosted-ul din 1997, un disc live și acustic. Nic Maeder nu este deloc rău, dar nu reușește să transmită mai nimic, iar acest album despre asta ne povestește, cu o acuratețe greu de întâlnit. Un Gotthard excelent din punct de vedere tehnic, dar lipsit de o voce care să facă din el ceea ce a fost și ceea ce ar mai putea fi. O dezamăgire cruntă, asta-i părerea mea. Cruntă rău. Desigur, fanii sau specialiștii pot avea o cu totul altă părere decât a mea, dar când mă adoarme un album al unei trupe pe care o iubesc… lucrurile nu stau deloc bine.

Johnny Gioeli – One voice (2018)

Dacă stau să mă gândesc bine, cred că ăsta este primul album solo al celui pe care-l cunoaștem cu toții ca fiind solistul vocal al lui Axel Rudi Pell. Ce a ieșit este un album excelent, bun pentru orice moment al zilei, având la conducere un vocal pe care, alături de Jorn Lande, îl consider poate unul dintre cei mai în formă și mai inspirați frontmani ai momentului. La bază aș spune că One voice curge și seamănă al naibii de mult cu ceva Bon Jovi, numai că ăsta e mai bine făcut și arată un Johnny care se descurcă excelent chiar și pe registre mai moi decât cele în care-l pune Axel să cânte. Așa că puneți mâna pe el, e păcat să-l ratați.

Mark Knopfler – Down the road wherever (2018)

Un album pe care m-am bucurat din plin să-l ascult, un album așa cum trebuie să fie ceva semnat Knopfler, un disc de un rafinament și de o sensibilitate rar întâlnite în ziua de azi. Mark Knopfler arată și-n ziua de azi că Dire Straits acela nu ar fi putut exista fără el și ne oferă și mai multe motive să regretăm că trupa aceea nu mai există. Nici nu știu ce să laud, aranjamentele, compoziția, interpretarea, temele alese? Greu, greu cu un asemenea disc. Îl semnalez ca fiind excelent și spun că nu trebuie ratat, așa cum nu cred că trebuie ratat ceva din ce-a făcut sau va mai face omul acesta. Bijuterie, absolut bijuterie!

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: