Din drum (4)

Styx – The mission (2017)

Sincer vorbind, stilul celor de la Styx ca și faptul că acest album vine în anul 2017 nu sunt neapărat lucrurile mele preferate. Însă, la fel de sincer vorbind, mie acest The Mission mi-a plăcut. Ce se cântă acolo nu este ușor de categorisit, dar aș spune că avem un progresiv cu ceva elemente hard-rock și, pe alocuri, pop. E un album care, ciudat, sună bine. Nu vine din anii aceștia, dimpotrivă, de la prima notă la masterizare totul sună a anii ăia morți și care nu se mai întorc, dar mi-a făcut o mare plăcere să-l ascult. Mă prind mai rar asemenea realizări, așa că probabil am fost într-o pasă bună. Glumeam. Albumul chiar cred că este bun :)

Lindsey Buckingham & Christine McVie – Lindsey Buckingham/Christine McVie

Albumul acesta explică din plin despre de ce a reușit Fleetwood Mac să devină dintr-o trupă formidabilă cu un frontman de geniu o labă tristă de care până și Direcția 5 s-ar rușina. Din câte știți, după ce Peter Green s-a săturat de foamea lui Mick și s-a cărat de-acolo, Mick a căutat personaje cu care să producă o muzică de toată jena, dar vandabilă. Ăștia doi de mai sus sunt exact dintre cei găsiți și cred că și la ora asta mai fac parte din trupă (de asta nu mai sunt sigur, eu personal nu mai ascult așa ceva). Mno, album mai sălciu, inexpresiv, sordid și lipsit de personalitate ca ăsta eu nu am apucat să ascult. De la cap la coadă mi-a venit să plâng. Mi-a venit să plâng gândindu-mă că ar putea exista cineva care să dea banii pe chestia asta. Pentru albumul ăsta și pentru Lulu al Metalicii și consider că s-a inventat internetul: ca să poți asculta înainte și să nu arunci banii.

Cheap Trick – We’re all right! (2017)

Deloc. Cheap Trick nu sunt deloc bine, măcar muzical vorbind, că altfel poate că n-au alte probleme. Băieții ăștia nu au strălucit decât vreo 3 ani și chiar și-n vremea aia eu nu am considerat că sunt cine știe ce. Nimeni nu știe de ce, dar japonezii i-au considerat “Beatles-ii americani”. Nici pe departe. Dar, ca să rămânem în 2017, avem un album care se chinuie să sune cumva ca pe vremuri și aici reușește, cu niște ciorbe reîncălzite care-s vizibile până la enervare, cu niște hard-rock pe alocuri bluesy și cu ceva care poate fi pus în zona de punk (punk în 2017, fuck that shit!) și cu o totală lipsă de luciditate în ceea ce privește ideea finală. Un album prost. Prost rău. Nu atât de prost ca ăla de mai sus, dar prost.

Rainbow – Since you’ve been gone: The essential Rainbow (2017)

Habar nu am cine a scos compilația asta și de ce. Cert este că mi-a adus aminte de ceea ce a însemnat cu adevărat o formație de care parcă începe să se uite. Muzică la greu, vocali de dai în bălăngăneală (Ronnie James Dio, Graham Bonnet, Joe Lynn Turner, Doogie White… e suficient?) și… muzică la greu, din nou. Desigur, dacă ar fi să adun un best of Rainbow eu personal nu aș trece de 10, hai, maximum 12 piese, dar aici avem trei CD-uri care chiar adună cam tot ce se poate spune despre Rainbow indiferent de perioadele pe care le-au avut. Unele mai inspirate, altele mai puțin, dar cam așa a stat treaba și cu Blackmore după ce a tăiat-o de la Deep Purple. Rupere a fost, absolut rupere și m-am bucurat tare mult să ascult toate nebuniile alea, exact așa cum sunt ele să fie. Preferata mea rămâne și acum I Surrender, dar ăsta sunt doar eu. Altfel, puneți mâna și ascultați, nenea ăștia predau muzică și-n ziua de azi. Era să uit, prima piesă de pe primul CD este Stargazer. Cum să nu începi cu așa ceva, cum? :)

Comments 2

  • Lindsay si cealalta merge sa-i asculti ca background cand gatesti si mananci apoi, sunt digerabili.

    Rainbow: tot I surrender prefer pe langa piesa care da titlul.

Dialogăm? :)

%d bloggers like this: