Din drum #38

All That Remains – Victim of the new disease (2018)

Trupele astea care au senzația că-s pe metal modern au o mare problemă: nu prea au habar ce este ăla metal. Așa și cu acest album. Combinația asta de heavy, metalcore și ceva death melodic pe alocuri pe care o practică formația este ca o șaorma din aia care nu este închisă bine, drept urmare nu are ce să spună. Piesele nu sună rău, dar lipsește o idee generală, o logică, o ceva care să te facă să pricepi de ce. Un album slab, eu așa-l văd, un album însă care va prinde perfect la cei care habar nu au ce este metalul. Dar hei, pentru asta se inventează trupele astea, să servească pe toată lumea…

Ted Nugent – The music made me do it (2018)

Primul lucru care trebuie spus este că mă miră că băiatul mai are timp și de muzică pe lângă activismul și politica în care este implicat. Bravo lui, na. Despre album nu sunt multe de spus. Probabil că fanii băiatului vor fi extaziați de el, vorba aia, există fani pentru orice chestie. Pentru mine este un nu, mulțumesc, așa ceva nu se poate considera produs discografic. Albumul este la nivelul unui jam session la bloc, în parcarea amenajată sub parter, așa cum sunt pe aici pe la blocurile de patru etaje. Asta este, din nefericire, senzația pe care o lasă și eu a doua oară nu vreau să o simt. Așa că este la alegerea voastră, dar albumul este slab. Și nu, nu cred că muzica l-a pus să-l facă, ea săraca nu are nici o vină.

Blaze Bayley – December wind (2018)

Când auzi că un album pe care scrie Blaze Bayley începe cu sonorități de flamenco… știi că lumea nu mai este ce a fost. December wind este un album acustic realizat alături de chitaristul de clasic Thomas Zwijsen și nu-s chiar sigur de ce a fost realizat. Oricât s-ar chinui Blaze trebuie spus că nu are nici o legătură cu muzica de pe disc, nu-i iese deloc. Vocea sa nu este pentru așa ceva, nu va fi, de-abia era suportabilă și la Maiden. Rezultatul este dezastruos, este comparabil cu acela pe care l-ar avea un disc de manele având-o la voce pe Tarja Turunen. Iar varianta de 2AM este de-a dreptul sinistră. Sper să fie ultima chestie de acest gen pe care o face. Recomand discul doar de curiozitate, dar să vă țineți bine cât îl ascultați.

Nanowar Of Steel – Stairway to Valhalla (2018)

Acum na, nimeni nu-i ia pe ăștia în serios, că doar nici măcar ei nu se iau. Însă până și glumele trebuie să aibă o logică și ceva care să te facă să le apreciezi, iar albumul ăsta e departe de a oferi ceva din toate acestea. Nu strălucește nici muzical, bine, nici nu era cazul să mă aștept la asta, nici versurile nu sunt fantastice, e ceva așa, să fie acolo și să-și amintească lumea că trupa asta este și ea pe aici. L-am ascultat sperând că am să primesc măcar o părticică din ceea ce ofereau Nanowar cândva, dar nimic. Nu-l recomand nici dacă sunt rugat, nu vreau să-mi bat joc de voi :) Nu poți să reziști doar cu titluri de piese ca Vegan velociraptor.

Stephen Pearcy – View to a thrill (2018)

Cum Stephen nu este altcineva decât solistul vocal al celor de la Ratt, era normal ca nici acest album să nu fie prea departe de ceea ce ne oferă de obicei trupa al cărei frontman este. Părerea mea este că prin acest disc tocmai ne-a fost livrat un fel de nou album Ratt, doar că pe coperta lui nu se mai află decât numele fondatorului. Nu este un album fantastic, dar nici rău, este un album în zona aia în care trebuie să fie și care nu face altceva decât să-ți ofere niște muzică, așa, să mai fie. Nu-s sigur dacă să recomand să-l ascultați, e la alegerea voastră. Rău oricum nu va face, e la marginea aia de muzică pe care o poți folosi la orice, inclusiv când îți speli ciorapii de mână.

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: