Din drum (36)

Greta Van Fleet – Anthem of the peaceful army (2018)

Pe cât de bună s-a arătat trupa asta pe primele demo-uri și pe cât de discutată a fost în ultima perioadă, pe atât de slabă mi s-a părut pe acest prim album de studio. Un album atât de plicticos și de repetitiv încât pe cuvânt dacă știu cum să mă abțin să-l înjur. Nu am găsit pe el absolut nimic din cele două demo-uri, absolut nimic care să susțină lungile discuții apărute pe tema trupei, nimic să mă facă să spun că acesta este un album care să fi meritat să fie ascultat. O lălăială neinspirată de la cap la coadă, un album care mă face să cred că inventivitatea formației s-a cam terminat înainte de a fi cu adevărat nevoie de ea.

Nazareth – Tattooed on my brain (2018)

Nimic deosebit la acest album Nazareth, una dintre formațiile care a scris istoria rockului. Dacă nu mă înșel acesta este și primul album scos fără Dan McCafferty, la voce fiind Carl Sentance, trecut și el pe la Tokyo Blade sau Krokus. Mno, părerea mea sinceră după acest album este că Nazareth, spre deosebire de un Deep Purple de exemplu, nu prea mai au ce spune și ar trebui să tragă pe dreapta. Este un album leșinat, cu idei puține și fixe, interpretat de parcă ar fi vorba de o formație de amatori, cu o producție care nu m-a convins deloc. Albumul ăsta nu doar că m-a plictisit, ca ăla de mai sus, dar chiar m-a enervat. Concluzia este că-i pierdere de timp, nu recomand nici dacă sunteți masochiști.

Soulfly – Ritual (2018)

Supărați rău pe viață băieții lui Max, dar până urmă asta este și menirea lor. Ce să zic, Ritual este un album de metal, agresiv, rapid și dement, așa cum sunt cam toate albumele trupei. Rizzo face minuni deși am să-l prefer mereu pe discurile sale solo, care-s criminale, iar Zyon dă să spargă tobele alea, probabil ca să arate că nu este doar băiatul lui taică-su. Un album de metal așa cum și trebuie să fie și care merită să fie ascultat, mai ales dacă ești fan al trupei. Poate puțin repetiviv și el pe alocuri, dar formația are încă destule de spus, sunt niște părți pe-acolo de te îngheață, ți-aduc aminte de Sepultura aia adevărată.

Tourniquet – Gazing at Medusa (2018)

Formația asta este una de christian metal, iar ce cântă ei e o chestie situată între thrash și progresiv. Unii spun că și neoclasic, dar hai să nu exagerăm. Cum este albumul ăsta? Deloc rău, deloc rău cântat, dar total neimportant. Mi-aduc aminte că aceeași senzație am avut-o și acum mulți ani când le-am ascultat două sau trei dintre produsele discografice, unul cred că era Microscopic view of a telescopic realm. Combinația asta a lor nu ținea nici atunci și uite că nu ține acum, cel puțin în ceea ce mă privește pe mine. Nimic deosebit, nimic interesant, nimic să-mi rămână în memorie. Na, au mai făcut și ei un album.

Verni – Barricade (2018)

Un album care se vede de la o poștă că aparține unui basist și încă unuia care a scris istorie. D.D. Verni se află la primul său produs discografic solo și aș spune că nu este deloc unul rău. Poate cam apăsător pentru gusturile mele de acum, dar bine lucrat, bine finalizat și bine interpretat. Un album care arată a altceva decât ce ne oferă Verni la Overkill, să nu vă așteptați nici măcar o secundă la așa ceva, nu are nici o legătură. Un album pe care m-am bucurat să-l ascult și care face parte exact din altcevaul ăla pe care-l doresc eu uneori de la muzică. Vorba aia, te mai saturi de ale tale, hai să mai asculți și de ale altora.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: