Din drum (35)

Axxis – Monster hero (2018)

Monster hero vine chiar în anul în care melodica formație germană împlinește 30 de ani de activitate, înființată fiind în 1988. Ca chestie funny, au lansat mai multe demo-uri sub numele de Anvil și au trecut la Axxis când au descoperit că există deja un Anvil canadian. Simpatic, nu? Și-acum, ce zic eu despre acest Monster hero? Păi spun că este un produs drăguț, ancorat clar în heavy-ul cu care ne-a obișnuit Axxis, poate nu atât de inspirat ca pe alte albume, poate clar puțin diluat (sau puțin mai mult), dar un produs care merită fără nici un fel de reținere ascultat. Ca și-n cazul altor trupe eu zic că Axxis mai au de stat pe aici măcar de-un album și ne vom lămuri la următorul dacă și de mai multe.

Steve Perry – Traces (2018)

Mno, ăsta se poate spune că este albumului de vreme ce reprezintă întoarcerea în muzică a unuia dintre cei mai discutați și apreciați soliști vocali pe care-i cunosc. Un album care nu este nici bun, nici rău și pe care l-am ascultat măcar pentru istoria pe care o reprezintă Steve Perry. Un album foarte liniștit, melancolic, pe alături extrem de cheesy, ceea ce m-a cam călcat pe nervi dar na, e Perry. În ceea ce privește vocea, ei bine, nu mai este cea de pe vremuri, timpul a trecut și Steve a mai pierdut puțin din ceea ce avea. Nu cred că s-ar mai descurca foarte bine cu piesele Journey la ora asta, mai ales cele care cer cam totul de la voce. Una peste alta, un album care cred că merită ascultat. Steve Perry a revenit, e aici, poate data viitoare ne va oferi și mai mult.

Ace Frehley – Spaceman (2018)

A complete waste of time, aș spune. Am tot văzut declarații de-ale lui Ace în ultima vreme, cum că Tommy Thayer nu face decât să imite ce-a făcut el la Kiss, cum că ar reveni la un turneu de final cu Kiss, cum că el e moțul la dodoașcă. Ei bine, nu m-a impresionat deloc ce face el cu chitara, și asta nu-i de ieri sau de azi. Cât despre acest album, mi se pare slab la nivelul la care nici ca fond sonor nu poate fi folosit, că te enervează. Ace a rămas acolo, la sonoritățile alea de pe vremuri, numai că nu știe cum să le mai scoată și dă greș cu fiecare piesă pe care o scoate. Asta este, trecutul nu este întotdeauna prietenos cu oamenii sau cu artiștii, le mai dă și peste degete.

Bonfire – Legends (2018)

Ce face o trupă când nu mai are idei pentru un nou album? Simplu: face un nou album, dublu, de coveruri. 32 de piese, nene! Avem pe-acolo Toto, Rainbow, Survivor, Queensryche, Deep Purple și multe altele. Despre album nici nu știu ce să spun. Sunt niște piese deja cunoscute pe care o formație cunoscută le cântă mai bine sau mai rău, depășind ideea de karaoke dar uneori nereușind să ajungă la modul în care suna piesa inițial. Aș spune că cel mai mult mi-a plăcut versiunea lor de Hallelulaj, poate cea mai adaptată piesă pentru vocea lui Alexx Stahl, cel care l-a înlocuit pe demențialul Michael Bormann, dar este o versiune sub cea pe care au făcut-o colegii germani de la Axel Rudi Pell, de exemplu. Una peste alta, un album de ascultat, nu face rău, e bine de văzut cum pricep unii să se joace de-a muzica.

Disturbed – Evolution (2018)

Evolution este un album care la prima ascultare pare, și chiar și este, mult mai moale decât media cu care ne-a obișnuit trupa. Însă asta aproape că nu înseamnă nimic. Disturbed au reușit, zic eu, un album bun, un album care merită ascultat, un album pe care porțiunile mai abrupte se împletesc perfect cu piese gen Hold on to memories. Nu sunt chiar fanul formației, dar asta nu mă împiedică să spun că da, nene, au făcut ceva bine de tot acolo. Îl recomand din tot sufletul, nu este fantastic, dar este ceva ce este păcat să fie ratat. Ar putea chiar să stea și pe acasă, poate merită chiar reascultat.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: