Din drum (32)

Grave Digger – The living dead (2018)

Cândva trupa asta se afla printre preferatele mele. Încetul cu încetul și-a pierdut locul acesta și a ajuns doar formația pe care o ascult ca să văd ce-a mai scos. Așa și cu acest album. Unul nu neapărat rău, dar repetitiv și plicticos, cel puțin pentru mine, care-s obișnuit cu alt tip de Grave Digger. Germanii fac tot ce pot ca să ne aducă lucrurile cu care ne-au obișnuit încă de la primul album, numai că nu este nimic acolo să iasă-n evidență. Pur și simplu ceva metal care curge dintr-o parte în alta, uneori mai plicticos decât e drumul cu 168 până la Romană. Albumul ăsta contează doar pentru istorie.

Monster Truck – True rockers (2018)

Am zis să ascult și eu ceva de care nu m-am mai lovit până acum. Și uite cum am dat de o formație canadiană din Ontario, aflată la al treilea ei album de studio. Nici nu știu unde să încadrez stilul lor, am să spun însă că are elemente rock, dar și de alternativ, toate împachetate cât au putut ei de bine într-o sonorizare care sună compact. Știți, genul ăla unde găsești instrumente, nu ai senzația că lipsesc. Un album care nu este deloc rău, dar am senzația că-i lipsește ceva, poate un pic mai multă agresivitate. Personal mi-a plăcut la nebunie Devil don’t care, o chestie care sună pe undeva spre ZZ Top, desigur, la capacitatea trupei de a merge spre zona aia. Un album cred că plăcut, nu fantastic, nimic deosebit, peste care poate ar fi simpatic să treceți ca să vedeți ce se cântă printre elani.

Voivod – The wake (2018)

Și dacă tot am ascultat o trupă canadiană mai necunoscută, am zis să ascult și una care are nume. Tare dezamăgit am fost. Și am așteptat cu înfrigurare să se termine albumul, la unele părți chiar am dat și skip. Nu știu ce-a dorit Voivod de la chestia asta, dar progresivul ăla cu thrash, plus ceva chestii ciudate printre ele nu le-a ieșit mai deloc. Eu aș spune că este un album foarte prost, repetitiv, plictisitor, pe alocuri chiar enervant. Aia nu este artă și concepție, acela este doar momentul în care nu-ți mai iese nimic dar complici totul, asta ca să poți spune apoi că de vină este publicul care nu pricepe ce-a vrut artistul să zică. De evitat. Chiar de evitat.

Tony Mitchell – The beggars gold (2018)

Și acest album l-am ascultat ca să văd ce se mai face pe la oameni de care nu am auzit. Domnul de față este fostul vocalist al trupei britanice Kiss Of The Gypsy, dacă a auzit cineva ceva de ea. Ce vrea el de la acest album este să scoată o chestie AOR care să lovească fără să lase în urmă dâra aia de dulcegărie sinistră pe care o are aproape orice pe zona respectivă. Reușește? Aș spune că răspunsul e pe undeva pe la mijloc. Are din toate pentru tot neconsumatorul de rock. E un album bun pentru orice, oricând, știți voi, acel fundal care nu deranjează pe nimeni și se pretează la orice, putând fi trecut cu vederea chiar și de către fanii lui Salam. Un album ușurel, nu rău, dar nici vreo minune a lumii. Dacă-i de ascultat? Habar nu am. Eu personal nu m-am supărat că am făcut-o.

Slash – Living the dream (2018)

Deși nu sar în sus după ascultarea sa, am să spun că acest nou album al lui Slash, ajutat desigur de Myles Kennedy and The Conspirators, este chiar unul bun. Avem pe el cam toate lucrurile pe care ne-am aștepta să le avem de la Slash și deși nimic nu este de geniu, totul este exact așa cum trebuie să fie. Myles de descurcă de minune și este în continuare o voce de care trebuie neapărat să se țină seama, Slash reușește să fie un chitarist măcar decent (niciodată nu am considerat că este geniul care se spune că este) și, per ansamblu, produsul discografic este unul care cred că rezistă și celor mai ascuțite critici.

Joe Bonamassa – Redemption (2018)

Bijuterie. Așa zic eu despre albumul acesta. Joe Bonamassa continuă să fie în formă și chiar dacă albumul acesta este puțintel diferit față de cele anterioare, aș spune că omul continuă să fie fenomenal, iar muzica sa ceva extrem de rar întâlnit în ziua de azi. O dozare excelentă de stiluri, o producție care face ca totul să fie o lecție de muzică ca la carte, cu inventivitate la superlativ și suflet cât cuprinde, uite cam așa se poate rezuma acest “Redemption”. Un album care cred că-l pune definitiv pe Joe Bonamassa în topul celor mai buni bluesmani și muzicieni din toate timpurile. Sper ca Joe să continue, treaba asta cu muzica nu ține la nesfârșit, însă mai are multe de spus și ar fi păcat să rămânem fără el și fără ele. Bijuterie. Iar Self-inflicted wounds este absolut delicioasă.

Comments 8

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: