Din drum (30)

Bon Jovi – Hollywood dreams (2018)

Adunătura asta de piese a mai fost lansată și sub alte nume. Apare periodic la rampă, că poate am uitat despre ce este vorba. Pe scurt, este vorba de ceva piese ale vocalului trupei, înregistrate prin diferite studiouri înainte ca formația sa să pornească la drum. Sunt pe acolo și ceva chestii decente, dar în principal avem de-a face cu niște lălăieli sinistre cam ca alea pe care a ajuns să le cânte acum, de când a rămas fără Sambora, semn că cercul este complet, s-a întors la origini. Nu este neapărat de evitat, dar ascultați doar dacă doriți neapărat să știți cum arătau lucrurile înainte ca băiatul ăsta să aibă perioada sa de glorie.

Dee Snider – For the love of metal (2018)

Nimic din ceea ce se cântă pe acest album nu mă așteptam să aibă vreo legătură cu Dee Snider. Ceea ce cânta el la Twisted Sister și ceea ce am auzit aici, cu zone care sună a la Zakk Wylde sau Five Finger Death Punch, sunt lucruri complet diferite. Și totuși Dee Snider reușește un album de zile mari, arătându-ne că lucrurile nu țin neapărat de voce, ci de talentul de a o pune în slujba genului pe care-l cânți. For the love of metal este un album de metal având la voce un vocal de hard-rock mai greuț, că heavy-metal nu era ce presta TS, un album care rupe de la cap la coadă. Pe mine m-a bucurat sincer, iar Dee ne arată că rămâne o legendă și că poate face absolut tot vrea dacă-și pune în cap. De ascultat. Neapărat.

Chris Caffery – Jester’s court (2018)

Chris, înainte de a fi orice altceva, este chitaristul Savatage și Trans-Siberian Orchestra. Cu asta spune totul, prin trupele alea nu au trecut vreodată instrumentiști de mâna a doua. Ei bine, albumul ăsta aduce al naibii de bine cu ceea ce a cântat în cele două trupe, dar Chris se descurcă de minune să pună lucrurile în altă cheie. Este un album extrem de solid, serios, tehnic, cu o voce care face față lucrurilor, ceva care trece prin mai multe genuri muzicale și o face lichid, firesc, fără forțări. De altfel Chris nu prea a dat greș cu albumele solo chiar dacă, să spunem, este departe de faima pe care o au alți instrumentiști. De ascultat. Neapărat de ascultat.

Gioeli/Castranovo – Set the world on fire (2018)

Wow! În 1992 Hardline scoteau albumul lor de debut. O formație care a avut ceva de spus, a rămas în memorie. Din acel line-up făceau parte și acești doi oameni: Johnny Gioeli, actualul vocal Axel Rudi Pell & Hardline, și Deen Castranovo, om care a bătut pentru nume ca Journey, Bad English, Ozzy, Steve Vai, Paul Rodgers sau Geezer Butler. Dar cum este albumul ăsta? Ei bine, este un Hardline adus cumva în anii de grație 2018, păstrând însă intact parfumul muzicii care se compunea în acei ani în zona asta de rock melodic sau AOR. Normal, mie mi s-a părut bestial, chestia asta este cam ce ascult eu la modul extins în ultimii ani. Îl recomand din suflet și fac asta mai ales pentru că este un album pentru suflet.

U.D.O. – Steelfactory (2018)

Nu ai ce să spui după albumul acesta. Nu ai. Este exact ce vrei să servească Udo și gașca sa, metalul ăla pe care unii nu-l suportă, mașina aia de mărșăluit care nu se împiedică. Bă nene, sunet impecabil, piesele sunt exact ce trebuie să fie, aranjamente impecabile (ascultați Bloond on fire și vedeți ce vă așteaptă pe la mijloc de piesă, așa), iar peste toate tataia vine și îndoaie. Pur și simplu îndoaie și acum îmi pare și mai rău că nu mi-am permis să ajung la Posada să-l văd, meritam și eu măcar atât. Asta este. Mno, un album care nu trebuie ratat și, desigur, care trebuie ascultat cu potențiometrele ridicate, spre disperarea vecinilor de cartier. O bijuterie de metal teuton la care trebuie să recunosc că nu mă așteptam după atâta vreme. Bravo, tătăițule și la mai mare!

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: