Din drum (3)

Bernie Marsden – Big boy blue (2003)

Am pus mâna pe un reissue al albumului. Și am rămas prost. De fapt sunt prost, pentru că nu l-am ascultat mai devreme. Un album de blues pus la punct cu o precizie fantastică. Probabil un album de colaborări sau ceva de gen, pentru că apar foarte multe voci pe el. Un album unde găsim și piese personale dar și preluări după Peter Green sau Sonny Boy Williamson, tata la muzicuță și la multe altele. Un album pe care muzicuța este personajul principal deși din partea lui Marsden ne-am aștepta la altceva. Vorba aia, este chitarist, este fost membru Whitesnake, a semnat măcar două dintre piesele enorme ale trupei, Here I go again și Fool for your loving. Adorabil și încântător socotesc albumul ăsta și chiar dacă este vechi, chiar dacă nu sunteți pe zona asta, eu zic să-i dați o șansă. O să bucure la modul serios.

Jackal – God of war (2017)

Ceea ce am auzit pe el este un fel de Maiden cu Blaze sau un fel de Blaze solo, dar mai prost de-atât, dacă puteți accepta că există așa ceva. De la piesă la piesă mai prost, aș spune. O lălăială sinistră pe care nu o pricep. Adică, de ce ai face așa ceva ca să te faci de toată jena când Blaze și-asumă toate meritele pentru asta și mai și semnalizează? Și exact ca și Blaze, și Jackal au încercat să pună pe picioare un fel de album concept, o chestie cu poveste serioasă, alea-alea. Păcat. Trupa asta chiar era capabilă să dea ceva din ea. De data asta a tras totul înapoi și pe cale de consecință God of war se constituie într-un album prost, trist, plictisitor și de neascultat. Desigur, măcar pentru mine, gusturile nu se discută.

Iced Earth – Incorruptible (2017)

Foarte bun album. Atât de bun încât aproape că nu am rămas cu nimic de pe urma lui. Zilele alea de glorie au trecut. Nici nu mai știu când am început să ascult IE, dar este undeva… în foarte puțina mea tinerețe. Un album sălciu, aș spune, în comparație cu altele, un album care mie mi-a spus că trupa a considerat absolut necesar să mai fie pe piață și s-a interesat mai puțin cu ce apare ea acolo. Cam cum este comerțul pe la noi. Când vezi că majoritatea lucrurilor românești sunt la pământ te vei decide să cumperi din cele străine, și asta chiar dacă-s departe de calitatea pe care ai dori-o. Nimic deosebit. Desigur, gusturile nu se discută, dar mie albumul ăsta mi s-a părut trist. Desigur, nu mai trist ca ăla de deasupra.

Adi Bărar Band – Hold on!

Foarte rar fac recenzii la albume românești. Mno, a sosit și vremea asta. Apoi, ăl mai forte punct al albumului ăsta este vocea. Are parfumul, existența, individualitatea și eficiența ei. Și cam aici se oprește totul. Altfel, albumul ăsta este făcut cu stânga, deși poate s-ar fi vrut dreptaci. Adi încearcă din răsputeri să pună patina sa pe niște lucruri pe care le știm deja, doar că nu reușește. Așa a încercat să facă și cu Cargo și a ieșit “XXI”, chestie de care nu vreau să-mi amintesc. Nimic din ceea ce este acolo nu mă încântă, deși aș fi vrut. Ba mai mult, aș spune că este o glumă la adresa blues-ului, gen pe care niște oameni din țara asta îl slujesc totuși mult mai serios. Cea mai digerabilă intrepretare a unei piese de pe tot albumul ăla? Simplu. ZZ Top, “La Grange”, că-l ajută perfect vocea; impresia finală este însă cu grețuri.

Phil Vincent – XX (2017)

Treaba asta chiar m-a distrat. Adică, la vremea la care am ascultat-o, aveam nevoie de ceva foarte-foarte-foarte prost și exact asta am și primit. Nenea ăsta nu duce lipsă de idei. Sunt câteva acolo, gata să fie supte, doar că el nu este capabil să facă asta. Trece aurul pe lângă el și na, este greu de recunoscut. Și-atunci avem un album care mustește de niște idei, dar care duce lipsă de orice logică, intuiție, empatie și alte chestii care l-ar fi putut ajuta. Eu cred că nici Phil nu a simțit ce-i pe albumul acela, altfel nu-l făcea așa de prost, mai lucra puțin. Una peste alta, deloc recomandabil, ba chiar feriți-vă, plictiseala este la mama ei acasă, iar deziluzia pe care o veți avea la fiecare piesă este imensă.

Dialogăm? :)

%d bloggers like this: