Din drum (29)

Van Canto – Trust in rust (2018)

De la Van Canto nu ai ce lucruri noi să aștepți. Știm ce fac, cum fac, de ce fac. Trust in rust vine să continue seria de albume cu care ne-au obișnuit, numai că parcă lipsește energia pe care o știam de pe vremuri. Bine, nici piesele nu-s cine știe ce, trebuie să recunosc și asta, dar pe undeva lucrurile scârțâie un pic la aranjamente și albumul parcă e mai plictisitor decât altele. Trecând de asta aș spune că este și el un album de ascultat, ce fac oamenii ăia cu vocea acolo merită o ureche aplecată.

Graham Bonnet – Meanwhile, back in the garage (2018)

Rainbow, Michael Schenker, Alcatrazz, acestea sunt primele trei nume la care mă gândesc când vine vorba de Graham Bonnet, un vocal peste care parcă nu s-a așezat toată recunoașterea pe care o merita. Iar mie albumul acestea îmi aduce aminte de zilele în care era la Alcatrazz, trupa aia nebună al cărei prim chitarist a fost Malmsteen, ca după el să vină Vai. Cel puțin piesa care dă titlul albumului parcă de acolo vine, din corzile lui Yngwie. Nu vă bucurați însă prea mult. Albumul nu este cine știe, nu iese în evidență cu nimic. Cred că este un album pe care Graham a avut nevoie să-l facă pentru a-și demonstra că vocea sa încă mai trebuie luată în considerare. I-a ieșit, dar asta este și singura treabă care a ieșit pe acolo. În rest albumul e cam tristuț, aranjamentele nu sunt cine știe și sună dintr-o zonă de mult uitată. Nu este rău, dar nici bine. Una peste alta eu recomand să-l ascultați, are momente excelente.

Enuff Z’Nuff – Diamond boy (2018)

De băieții ăștia nu am mai auzit de multă vreme ceva, dar este drept că nici vreo mare minune de trupă nu au fost. Au avut momentele lor drăguțe, dar cam atât. Iată-i cu un nou album. Diamond boy este ceva aflat la granița dintre un hard-rock ușurel și glam, cu mici apucături de punk și progresiv. Albumul face parte din categoria celor care se derulează ca și cum nu ar exista. Piesele trec, se scurg, tu ai ajuns la Romană și gata, asta a fost. A doua oară este clar că nu mai treci peste el dacă de prima dată nu a fost capabil să-ți furnizeze măcar un lucru pe care să-l reții. Pentru istorie poate că ar fi o idee să-l ascultați, dar garantez că asta este tot ce înseamnă. Istorie.

Foghat – Slow ride (2018)

Compilația este o reeditare de lux a celei apărute în 1997 și conține un număr aproape dublu de piese. Cei de la Foghat nu-s de azi de ieri pe aici și nici nu au stat degeaba. S-au făcut cunoscuți prin modul în care s-au folosit de slide, sunt plini de premii, unele dintre albumele lor sunt lecție de muzică pentru muzicienii de ieri și de azi. Ce face acest Slow ride, de altfel și titlul uneia dintre poate cele mai cunoscute piese ale lor, este să aducă din nou în atenție o formație care merită tot respectul. Este un album pe care eu personal îl recomand oricărui începător în ale rock-ului și nu numai, pentru că trupa asta poate fi ascultată sau reascultată indiferent de nivelul la care te afli. Una peste alta, zic eu că un best of de ținut pe-acasă.

Blind Guardian – Beyond the red mirror (2015)

Un album mai vechi, este adevărat, ascultat zilele acestea pentru că de-abia zilele acestea am aflat de existența lui. Vorbesc serios. Ce să zic, impresia de final a fost copleșitoare. O trupă care sună brici, așa cum știam că sună, și a cărei capacitate de a compune pe zona asta se pare că nu a secat deloc. Un album absolut delicios de la un cap la altul, care curge în stil mare către final și nu te lasă să te plictisești vreo clipă. O bijuterie pe care-mi pare rău că am ratat-o la timpul ei, dar de care m-am bucurat din plin și de care vă sfătuiesc și voi să vă bucurați. Absolut rupere oamenii ăștia. Rupere.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: