Din drum (25)

Stryper – God damn evil (2018)

Un album care nu mi s-a părut nici rău, nici bun. Nu am fost niciodată adeptul celor de la Stryper chiar dacă lucrurile pe care le cântă ei se poate spune că-s tare apropiate de ceea ce ascult eu de obicei. Sunt câteva piese bune pe God damn evil dar cu toate acestea albumul a eșuat în a mă impresiona. Este genul acela de album care parcă-parcă ar vrea să zică unele lucruri, ba chiar și zâmbești de câteva ori ascultându-l, doar că la final îți dai seama că asta a fost și singura dată când pui urechea pe el. Eu recomand să-l ascultați măcar o dată că nu dăunează, și-n plus nu este rău să vedeți pe unde a ajuns trupa asta.

Crematory – Oblivion (2018)

Trupa asta a ajuns o glumă sinistră și se pare că și albumele sale sunt la fel. Bine, probabil pe undeva ele mai merg, dar la naiba, asta nu mai este muzică. Pe scurt, este una dintre cele mai mari porcării pe care le-am ascultat în ultima vreme și vă rog să mă credeți că am ascultat multe. Nu are identitate, nu are nimic din Crematory, nu are decât calitatea de a vedea că în 2018 mai apare un album pe piață. Sunt gata la orice oră ca-n loc de albumul ăsta să ascult Mooper sau Scarleth Ghaura… glumeam, dar cam atât de prost consider că este acest Oblivion. Pentru fani probabil că lucrurile vor sta diferit, dar pentru mine a fost una dintre cele mai crunte dezamăgiri.

Dizzy Reed – Rock’n’roll ain’t easy (2018)

Dizzy încearcă să aducă înapoi anii de pomină ai GNR. Numai că anii nu mai sunt ăia, nici GNR nu mai este ce era și, mai presus de toate, Dizzy oricum nu consider că a fost vreo mare minune a lumii. Așa că avem un album care aduce pe undeva a Use your illusion, pigmentat cu niște chestii punkish și cu o voce care se chinuie să imite treburile de atunci. Ce iese este o treabă care ar fi putut fi bună dacă nu ar fi fost așa de forțată, că na, sunt unele idei pe acolo. Păcat că se pierd și se fac praf pe măsură ce Dizzy vrea să complice fiecare piesă în parte. Trecem peste, nimic de reținut, poate doar ca istorie.

Bonfire – Temple of lies (2018)

Nu duduie de calitate acest nou Bonfire, dar este un album numai bun de ascultat, plăcut la ureche. Germanii nu mai au cu ce să vină nou, au spus de mult ce aveau de spus și poate tocmai că aici excelează ei, în a păstra cam la același nivel ceea ce știm că trebuie să ne dea. Așa că avem parte de un album clasic Bonfire, cu piese mai bunicele, cu unele mai așa și așa, cu ceva care să semene a baladelă, cu ritmicitatea și solo-urile cu care ne-au obișnuit deja. Pentru fani va fi chiar un motiv de bucurie, trupa este vie și mișcă în aceeași zonă a istoriei lor. Merge dat și mai tare, nu cred că va deranja nici vecinii, este mult prea muzical și diluat ca să supere pe cineva. Recomand să-l ascultați, o să vă facă bine.

Amorphis – Queen of time (2018)

Căutam ceva anti-plictiseală dar am nimerit tare prost cu albumul ăsta. Consider acum, după ce l-am ascultat, că la definiția plictiselii din DEX trebuie pusă poza băieților ăștia de la Amorphis. Și-acum mi-aduc bine aminte că mi-am promis cândva să nu-i mai ascult, în zilele după ce prea deraiaseră de la ideea acelui demențial Tales from the thousand lakes. Cât au stat pe zona aia au fost ok, când au dat-o pe bălării care să ajungă mai ușor la public s-a cam terminat și pentru mine. Acum am văzut că au scos album, am zis să văd ce mai face trupa asta, am văzut, nu face deloc bine. Desigur, pentru fanii genului sau ai trupei albumul ăsta poate spune ceva. Pentru mine n-a spus nimic.

Comments 8

  • Sa stii ca am avut o senzatie similara la Amorphis. Am prins albumul de la un prieten care-i maestru in muzicile de gen – eu n-am mai ascultat Amorphis din liceu. Din pacate, erau fix la fel cum i-am lasat in liceu.

    In schimb, ultimul Ghost mi-a placut, desi sunt departe de a fi genul de trupa din playlist-ul meu.

    • Cu greu am ascultat albumul. Cu greu. Și da, peste noul Ghost am să încerc să trec și ue. Recunosc, RATS mi se pare o piesă care nu-i deloc rea și m-au făcut curios deși nici eu nu am stat să fiu prea atent la ei.

  • Daca solistul s-ar concentra mai mult asupra muzicii si mai putin asupra imaginii si a detaliilor tehnice de tip ”hai sa-mi dau in judecata fostii colegi de trupa” sigur ar iesi ceva mai bun :))

    • Deh, fițe și figuri. Nu este ca și cum nu i-ar plăcea circoteca, plus că treaba aia cu Papa Emeritus și Cardinal Copia mi se pare de o penibilitate care rar poate fi întâlnită. Dar na, show-ul lui, treaba lui :))

      • A mers, sa stii. O cunostinta care baga cel mult hard rock a inceput sa asculte Candlemass si altele dupa ce a dat de Ghost. Pana la urma, na, merge si un Richie Kotzen daca dupa aia bagi Frank Zappa :D

        • Oricum, am fost puțintel rău. Oamenii știu ceva muzică. Și vorba aia, nu este ca și cum mă aștept de la ei la ceea ce mă așteptam de la Oliva și Blackie și au împlinit așteptarea :) Omul e bun, are ideile sale, pe undeva este geniu, dar la fel ca și Stephan Forte ale unele limitări. So… sunt buni pe zona lor, puține trupe sună așa curat.

  • Noul Amorphis. Hmm. Nu stiu ce sa zic. Nu-mi displace. Nu ma prinde. E pe undeva pe acolo, ok, fara nimic memorabil.

    Ghost. Am evitat multa vreme din cauza imaginii pentru ca na, dupa cum zice taica Mustaine “is your music really that good if you need to do that?” Ma rog, el a zis-o cu referire la imaginea Motley Crue, dar ideea ramane. Mi-a bagat intr-o zi YouTube intr-un autoplaylist si Square Hammer. Nu suna deloc rau, recunosc. Rats m-a lasat rece in schimb.

    Altfel, am inceput sa ascult Behemoth… eu, aia care am zis ca in general trupele de black metal ma cam plictisesc…

    • Behemoth chiar sună bine pe unele pasaje. Amorphis, da, nu prea transmit nimic. Sunt 0. Cât despre Ghost, aici este clar vorba de cum te prind. E mult circ acolo, dar este și muzică. Pe mine RATS m-a prins, nu-s sigur de ce, dar m-a prins :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: