Din drum (23)

Machine Head – Catharsis (2018)

Mi-aduc aminte de vremurile când mă dădeam cu capul de pereți ascultând trupa asta. La modul agreabil și util, desigur. Ei, ceva-ceva a mai rămas din ea. Poate chiar mai mult decât am crezut eu că se poate. Însă albumul acesta, ca și multe altele, mi s-a părut un album doar ca să fie, să dea bine la discografie și, desigur, să mai genereze un turneu, cam singura chestie din care poate mai ies bani pentru trupe. Nu este de dat deoparte, dar nu vă așteptați la multe de la el. A secat și aici izvorul cu spiritualitate. Machine Head parcă nu mai sunt Machine Head.

Arkona – Khram (2018)

Eu personal nu m-am omorât niciodată după Arkona. În mod cert… nici acest album nu mă va face să-mi schimb părerea. Probabil că este de vină și reticența pe care o am față de folk-metal, un gen pe care-l consider la fel de inspirat ca și combinația dintre Borsec și vinul de masă superior, ăla din șosete. Așa că m-am plictisit. Și păcat de Masha, că voce rea nu are și duce bine lucrurile pe acolo, doar că Khram chiar mi se pare că nu are ce să ducă. Plus piesele alea lungi, moartea pasiunii, întinse peste poate, anihilând orice chef de a le asculta după ce 10 minute asculți aceeași chestie. Mno, nu e de mine. Și nu-l recomand.

Mike LePond’s Silent Assassins – Pawn and prophecy (2018)

Mike LePond este, cum cred că știți majoritatea, basistul celor de la Symphony X. O trupă nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu ceva istorie și cu momentul ei de glorie. Ce nu pricep este de ce a încercat gluma asta care ar trebui să fie un proiect solo, adică este. Mă uitam pe contul de Feisbuc al trupei, cică treaba pe care o cântă ei este “an onslaught of true heavy metal in it’s purest form”. E pe dracu’! Apoi, pula mea, dacă ăsta este asaltul adevăratului hevi metăl în formă pură… eu zic să facem o petiție și să-i rugăm pe Manowar să mai stea pe aici. Un album slab, prost, previzibil, poate pe zona de hevi metăl, dar departe de a fi doar un alt album de pus prin cronici și istorii.

C.A.S.H. – I am God (2018)

Mi-e mereu greu să vorbesc despre albumele românești. Și pentru că lor nu li se aplică regulile la care răspund industriile din țări cu apă caldă în materie de muzică, dar și pentru că aici orgoliile sunt mereu inflamate și oricum ai da-o tot prost pici. Mi se pare că albumul este bine realizat și că piesele nu sunt deloc rele pentru România. Am ascultat albume mai proaste, provenite de la nume mult mai sonore. Desigur, pe zona asta muzicală este departe de a fi un album perfect, dar poate fi ascultat fără probleme și cred că veți rămâne cu ceva din el. Recomandat. Mai ales pentru că e vorba de o trupă din RO care se descurcă bine.

Florin Giuglea – Invitation to the blues (2016)

Când vine vorba de un album ale cărui piese au făcut deja norma în materie de blues, lucrurile stau tare greu. În primul rând pentru că trebuie să pleci de la nivelul la care acestea au fost deja cântate, în al doilea rând pentru că dacă vrei să nu faci doar un simplu tribut… trebuie să ai capacitatea de a veni cu personalitatea ta peste piesele respective. Și Florin Giuglea reușește ambele lucruri aici, cu o simplitate și un lirism pe care nu le intuiam. Îl recomand din tot sufletul, este un album solid de blues, cu un Giuglea care găsește mereu calea către el din mijlocul unor piese care-și cer oricum tributul. Excelent, nu-l ratați!

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: