Din drum (22)

Lara Fabian – Camouflage (2017)

Poate puțin diluat acest album și suferind din cauza tonalităților mai moderne, dar până la urmă un album Lara. Un album din care răzbate și emoția, dar și capacitatea extraordinară de adaptare la ceea ce se consumă azi, muzical vorbind. Și nu, Lara nu livrează un album de consum, Lara livrează un album care poartă toate semnele pe care le poate pune ea în muzică. Plăcut, bine construit, sunând excelent, Camouflage a fost pentru mine o oază de altă muzică în mijlocul a ceea ce ascult de obicei. Una pe care o căutam.

Magnum – Lost on the road to eternity (2018)

Ăsta este un album tare bătrânesc. Primul lor album apărea în 1978. Wow, albumul ăsta vine la 40 de ani după primul! Băi, dar este un album tare mișto. Dacă precedentul m-a întristat și m-a făcut să le doresc să tragă pe dreapta, ăsta chiar m-a bucurat. Parcă este altă trupă. Iar prima piesă sună atât de bine, este atât de ceva între Magnum și Deep Purple, mamă! Avem pe el tot ceea ce a determinat vreodată formația asta, tot ceea ce ne-au putut oferi. Și le avem la modul la care să le considerăm excelente. Iar Bob Catley este Dumnezeu. O să spun așa: albumul ăsta este briliant. Nu este On a storyteller’s night, dar este briliant. Mă bucur sincer că există.

Black Label Society – Grimmest hits (2018)

Albumul ăsta mi-a amintit foarte mult de Black Sabbath și de Ozzy. O fi un mod de-al lui Zakk de-a dovedi că este atașat de Ozz și muzica sa? Pentru că fiecare piesă de pe acest album ar putea fi o bază pentru o nouă piesă Ozzy sau Sabbath. Trecând de asta, excelent album, înfiorătoare tehnică, absolut tot ce trebuie să te țină alături de el. Plus două balade sau cum vreți să le spuneți care zic eu că sunt exact ceea ce trebuie să fie. Zakk este în formă și este aici, iar asta trebuie să ne bucure al dracului de mult. De ascult. Neapărat.

Joe Satriani – What happens next (2018)

Un album dintr-o altă lume și parcă având la bord un alt Satriani decât cel pe care-l știam. Un virtuoz care de data asta se pune-n slujba sufletului, este drept, având alături de el și un Glenn Hughes absolut monstruos. Un album fantastic, așa cum Vai și Malmsteen nu cred că mai pot scoate, pentru că ambii nu mai caută nimic. Satriani se reinventează, vine cu alt suflu, cu o altă dicție, cu altă abordare și-și pune tehnica în slujba a probabil unuia dintre cele mai bune albume ale sale. De neratat. Și de ascultat de mai multe ori.

Beth Hart & Joe Bonamassa – Black coffee (2018)

Știți chestiile alea pe care le mâzgălesc schizofrenicii impotenți prin diferite locuri? Alea gen “Vasilica + Liviu = Love”? Ei, aici e pe bune. Beth, Joe și muzica chiar înseamnă dragoste. Dragoste de muzică. Avem pe de-o parte o solistă despre care consider că a depășit-o pe Janis Joplin și de cealaltă parte un chitarist care cred că a trecut de mult de statutul de imitator al lui Gary Moore, aflat de ceva vreme în probabil cea mai bună perioadă a sa din punct de vedere compozițional și interpretativ. Albumul este rupere. Propune multe teme, trece prin multe chei, are tot ce-i nevoie pentru a fi considerat brici, deci nu trebuie ratat. Oamenii ăștia doi sunt demențiali. Și singuri, dar mai ales împreună. Colaborarea asta e singulară și așa va rămâne, doi ca ei nu se mai fac.

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: