Din drum #201

Vanishing Point – Dead Elysium (2020)

O trupă de power din Australia. Ce să zic, știți că nu prea mai suport genul ăsta, dar trebuie să zic că băieții nu sunt chiar răi. Adaugă pe acolo și ceva heavy pur sau un pic de progresiv, ce iese la final este chiar digerabil, ascultabil să zic așa. Mno, un album care nu a stricat mai deloc. Desigur, se putea mult mai bine dar am fost mulțumit și cu atât. Melodic bine.

Incantation – Sect of Vile Divinities (2020)

Mno, aici trecem pe death-metal și pe Statele Unite. Ce să zic eu de albumul ăsta? Că este agresiv, că este rapid, că pare a fi interpretat ca la carte, că la producție se putea ceva mai bine. Și că la final nu m-a impresionat cu absolut nimic, consider că este lălăiala aia urlătoare cu care m-am obișnuit. Inventivitate aproape de 0, dar repet, nu este un album chiar catastrofal.

Vicious Rumors – Celebration Decay (2020)

Ca să fie clar, am fost fanul trupei cândva, au avut niște albume extrem de reușite acum ani buni de zile. Mno, zilele alea sunt tare departe. Nu pot da cu discul de pământ, doar că este așa de repetitiv de nu-mi vine să cred, practic cred că mi-am amintit aproape toată discografia lor cu albumul ăsta. Ce să zic, speram la mai mult. Trupa însă doar cântă, nu mai și convinge.

Unleash the Archers – Abyss (2020)

Uof, mă așteptam la mult mai multe de la canadieni. Slab album, slab rău de tot, ascultabil, dar slab. Nu-mi dau seama dacă s-a terminat benzina la compoziții, dar trupa este departe de ceea ce știam eu că este. Plus, nu știu ce-au făcut acolo, dar partitura vocală este și ea extrem de slabă, pe unele locuri vocea aproape că nu reușește să stea lângă muzică. Poate e mai bine data viitoare.

Metallica – S&M 2 (2020)

Nu cred că sunt multe de spus despre discul ăsta. Discutăm de Metallica, asta este, trupa asta a semnat istorie așa că și acest S&M 2 vine să vorbească despre asta. Nu am găsit nimic să pot critica, este audiția aia la care de altfel mă așteptam, este acea Metallica total aparte din combinația cu orchestra simfonică. Pentru mine a fost bucurie la urechi.

Pain of Salvation – Panther (2020)

N-am priceput foarte bine ce-au vrut suedezii de la discul ăsta, știu doar că m-am plictisit de moarte. Cândva îi ascultam chiar cu plăcere, reușeau să-mi spună ceva, din nefericire albumul ăsta pare o copie din China a trupei de acum ani buni. Cred că muzica începe să se ducă dracului, toată lumea face chestii facile, lipsite total de calitate și inventivitate. Na, dezamăgit.

Veonity – Sorrows (2020)

Alt album de power, de la ceva suedezi, cred că ăștia cu power-ul nu au avut ce face acasă și au umplut lumea de albume. Mno, prost album, tare prost. Fără cap, fără coadă, fără idei clare, cântat acolo doar așa ca să fie, ca să dea bine la discografie. Iar unele treceri între pasaje sunt de-a dreptul hilare, ai șanse mare să râzi. Nu. Prost album. Tare prost.

Mad Max – Stormchild Rising (2020)

Ăștia niște nemți pe hard/heavy. Probabil n-ați auzit de ei și nici nu cred că ați pierdut foarte mult pe tema. Da, albumul este ce spune că este, este melodic, nu este nici rău cântat, dar când se termină nu te lasă cu absolut nici o amintire despre el, iar astea nu sunt albume, astea sunt niște glume. Păcat de câteva solo-uri de-acolo, meritau o soartă mai bună.

Sunset Steel – American Wolfe (2020)

Primul lucru care te lovește producția acestui album al nemților este producția. Doamne Dumnezeule, ce abominație! Altfel, ceva heavy cu influențe glam și punk, o combinație la fel de utilă ca igrasia și la care nici nu par să se priceapă. Un album pe care l-am înghițit greu. Dacă mai aud unul ca ăsta promit că mă apuc și eu de un album, iese mai bine.

KMFDM – In Dub (2020)

Nemții ăștia declară că bagă industrial. Poate bagă, dar e combinat cu reggae, cred că așa merge mai bine pasatul cuiului. Nici nu știu ce papuci să zic despre ce-am ascultat. E așa de ciudat încât mi-e greu să leg câteva idei. Băi, de fapt știu, este hipstăreală de aia jenantă, de epilați, pe așa ceva se poate da huța și ultimul ne-rocker, dar considerându-se trv cvlt. Vai de p*** mea…

Mercyless – The Mother Of All Plagues (2020)

Death-metal de pe Franța. Death nervos, ritmat, bine interpretat, cu un vocal care se achită cât se poate de bine de ceea ce are el de făcut acolo. Albumul nu abundă de calitate sau de inventivitate, dar măcar poate fi ascultat, nu este ca alți frați de-ai săi. Trupa știe ce face, se putea mai bine, dar au reușit un disc ce nu este deloc rău.

Cytotoxin – Nuklearth (2020)

Germania, death metal brutal. Mă rog, e mai brutal decât altele, se poate și mai brutal de-atât. Un album care face ce știe el să facă mai bine, nu pot nega asta. Bagă de voie pe viteză și agresivitate, le iese. Altfel trebuie remarcat că aproape totul sună la fel de la cap la coadă. Îl salvează ceva riff-uri, e tehnic ce-i acolo, deci a fost o ascultare din care am scăpat cu bine.

Midgard – Tales of Kreia (2020)

Erau declarați folk-metal, dar sunt death-metal toată ziua. Au și ceva porțiuni care duc cu gândul către progresiv, ce să zic, au combinat și ei tot ce au putut. Nu este rău, nu pot spune că a fost rău ce am ascultat, dar este departe de a mă bucura. Un alt album care a fost repetitiv și plictisitor ca naiba, cu asta am rămas la final. Păcat de cele câteva lucruri bune.

Lockdown Revamps – Recreated In Hate (2020)

Thrash metal de la ceva britanici. Măcar ăștia nu au vrut să reproducă sunetul ăla de pe vremuri, le-a ieșit ce le-a ieșit. Trecând de glumă aș spune că discul este departe de a fi rău, pe mine chiar m-a bucurat ce am auzit aici, se mai poate cânta și thrash curat și corect, fără adăugatul altor porcării în el. Bunuț disc, simpatic, a meritat atenția.

Ages – Uncrown (2020)

Black-metal suedez, nene, din ăla cu perversiuni și dureri. Culmea, melodic, adică da, chiar poate fi ascultat și de cine nu are treabă cu genul ăsta. Nu este făcut rău, le iese câte ceva acolo, vocalul se descurcă chiar bine cu ce are de făcut, discul este apăsător dar nu neapărat sumbru, din nou am fost bucuros că am descoperit ceva care a meritat atenția.

Atramentus – Stygian (2020)

Funeral doom metal din Canada, ahaha, mă așteptam ca-n Canada să nu fie apucături din astea! Cum este albumul? Păi este exact așa cum trebuie să fie un album de gen. Cam greu să treci de niște piese de 16 și 23 de minute, plus încă una 5 minute între, absolut foarte greu, dar am trecut. Well, pentru cui place e de bine. Pentru mine e o chestie atroce și plictisitoare din care nici nu doream să rămân cu ceva.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.