Din drum (20)

Eminem – Revival (2017)

Nu-i deloc rău albumul ăsta al lui Eminem. La început am strâns puțin din buze, prea multe colaborări cu prea multe nume de consum, dar s-a dovedit că omul are mână și că din treaba asta s-a priceput să pună pe picioare ceva decent. Poate că nu mai este în forma în care era acum ceva vreme, dar reușește să ofere celor care i-au ascultat muzica exact ceea ce-și doresc de la ea. Un album aș spune modern, bine făcut, bine conceput, de care se achită aproape perfect. De ascultat, merge fără probleme.

Marty Friedman – Wall of sound (2017)

Un album extrem de tehnic, poate mai tehnic decât mi-aș fi dorit eu să fie. Un Friedman dezlănțuit în a arăta tot ce poate, treabă care-i reușește. Ce nu-i reușește este să facă din acest produs și unul muzical, măcar la nivelul la care a fost anteriorul. L-am ascultat cu plăcere, dar asta nu înseamnă că m-a bucurat. Așteptam de la el să-mi ofere și plăcerea de a asculta note, nu doar aceea de a vedea cum sunt executate stilistic. Asta este, poate data viitoare. Oricum, un album de ascultat.

Sons Of Apollo – Psychotic symphony (2017)

Greu album, din toate punctele de vedere, dar la ce oameni s-au adunat în trupa asta nici nu mă așteptam să fie altfel. Tare complicat de trecut cu urechea, dar tone de muzică pe-acolo. Desigur, în materie de progresiv nu ai cum să treci peste Dream Theater, numai că albumul ăsta chiar propune lucruri bune. Și deși nu mă așteptam, să spun că vocea lui Jeff Scott Soto se potrivește stilului. Ar fi bine să se concentreze pe trupa asta, realizările solo sunt slăbuțe. În rest, cam tot ce puteți primi mai bun de la Sherinian, Sheehan, Bumblefoot și Portnoy. Zic eu că neapărat de ascultat.

Ty Tabor – Alien beans (2018)

Pentru cine nu știe, Ty Tabor este chitarist, compozitor și backing vocals pentru progresivii de la King’s X. Mie nu mi-a spus nimic acest nou album semnat de Ty, nici nu mai știu al câtelea solo. A fost așa, ca să fie, și am trecut peste el fără să fiu capabil să rețin ceva care să conteze. Poate o fi fost de la amestecătura de stiluri prestată, poate de la faptul că este un album departe de a fi legat, cert este că am avut de-a face cu unul dintre cele mai plictisitoare albume din ultima perioadă.

Corrosion Of Conformity – No cross no crown (2018)

Un alt album care m-a plictisit de moarte. Face și ăsta parte din arta aia de a te retrage câtă vreme nu ești penibil, dar se pare că arta asta nu o poate mânui oricine. Pe scurt, nimic deosebit, o lălăială fără sare și piper, parcă aceeași piesă cântată de X ori la rând, dar cu versuri diferite, o muzică departe de ceea ce consider eu că era COC când erau mai pe val, așa. Nu recomand decât dacă sunteți fani sau dacă vreți să vedeți cât de jos se poate ajunge.

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: