Din drum #197

Primal Fear – Metal Commando (2020)

Foaie verde lanț dă haur/Hai s-o dăm din nou pă pauăr. Și o dăm. Mno, când au apărut băieții ăștia am fost tare entuziasmat, au reușit un album de debut aș spune că perfect. Azi am servit din nou ciorba de atunci, ciorbă extrem de diluată și repetitivă, cam ca aia pe care ți-o servește HoReCa din ce rămâne de la alții. Nu este rău discul ăsta, dar nimic deosebit pe el, aceeași treabă sălcie. Pauăr rulz, lol.

Night in Gales – Dawnlight Garden (2020)

Metal Crush Party. 2012. Amfiteatrul Eminescu. Într-o seară deschisă de 9.7 Richer și unde îi descopeream și pe Goodbye to Gravity. A trecut mult timp de-atunci. Nemții nu se lasă deloc de viteză, însă asta e cam tot ce oferă. Și ceva melodicitate, cât să nu te reclame vecinii că totuși moare cineva la tine. Un album de ascultat mai degrabă pentru istorie, în rest este bun doar la discografie, dă bine la număr.

Gaerea – Limbo (2020)

Black metal atmosferic din Portugalia. Deloc ca un vin de Porto, aș spune. Băi, n-o zic deloc rău portocalezii. Sunt supărați, au o voce numai bună de așa ceva, par inspirați chiar dacă ce e pe discul ăsta nu-i ceva de geniu și la final lasă impresia unui album lucrat, căruia i-au acordat atenție. Nu sunt fan al genului și ăsta nu-i un album să mă entuziasmeze, dar aș spune că a meritat ascultat.

Poor As Flies – Poor As Flies (2020)

Ceva ce încearcă să se situeze prin zona de Led Zeppelin/Rival Sons. Nu că și reușește, ca să o dai pe bine pe partea asta trebuie să ai ceva de spus și nenea ăștia nu prea au. Dar dacă doriți să ascultați ceva hard-rock mai aprins, cantonat între trupele amintite mai sus, aș spune că discul ăsta nu este chiar cea mai proastă alegere.

Volturyon – Xenogenesis (2020)

Groooh. Groooh. Groooh. Noi suntem trupă și facem death. Și venim din Suedia. Păcat de noi, cunoaștem ceva pe instrumente, dar degeaba, nu avem inventivitate și nu știm să ne vindem bine nici măcar pentru ce am reușit aici. Dar poate că data viitoare ne iese, că de data asta este clar, nu am fost suficient de trv cvlt. Groooh. Groooh. Groooh.

The Acacia Strain – Slow Decay (2020)

Deathcore americănesc, dacă nu știați deja asta. Un album la fel de inspirat ca și combinația dintre vinul de masă superior și o sticlă de Biborțeni. Mult urlet, multă agresivitate mimată (aș spune că pe unele zone albumul este chiar melodic) și o totală lipsă de idei. Bine, asta dacă-n deathcore chiar ai nevoie de idei, e de discutat și treaba asta. Un disc, un alt eșec.

Saltmesh – Check This Out, Loud! (2020)

Fuckin’ Christ, album de coveruri! Motorhead, AC/DC, Kiss, din astea. Băi nene, de ce? Pentru ce? Pentru cine? Coverurile sunt pentru karaoke, mama ei de treabă! De producție nu mai zic nimic, este undeva la nivelul anilor ’70, nu ajută cu nimic acest, au, hai să îi spunem disc. Pe unele bucăți chiar am râs, semn rău de altfel. Nu recomand nici rugat.

Judicator – Let There Be Nothing (2020)

Alt album de power, de data asta de la americani, condimentat cu ceva heavy, cât să nu facă rău la ten. Băi, nu este chiar rău, asta-n ciuda faptului că nu este vreo mare minune. Mixajul suferă și el, pe unele bucăți e la nivel de garaj, creat cu-n mixer din ăla șmecher de la Behringer, de 300 de lei. Și are și părți absolut sinistre. Dar pe ansamblu se poate găsi ceva pe el. Doar așa, să mai ascultați ceva.

Ice War – Defender, Destroyer (2020)

Nu știu ce am ascultat. Adică știu. Ceva canadian la limita dintre heavy, speed și punk. Ăăă, da. Un fel glumă la adresa muzicii și a stilurilor, dar nu este ca și cum ar fi prima oară când se petrece asta. Slab disc, slab de tot, vocea nu face față, mixul este și el în aer, nu am găsit nimic care să mă facă să mă consider măcar OK că am ascultat treaba asta.

Let Us Prey – Virtues of the Vicious (2020)

Power metal americănesc. Încep să devin absolut plictisit de genul ăsta, dar na, el este acolo și clar nu are de gând să plece. Cert este că foarte puține albume reușesc să se ridice la un nivel la care să fie digerabile, iar ăsta nu face deloc rabat de la regulă. Mi se pare extrem de searbăd, extrem de plicticos, un album din ăla pe care se doresc de demonstrat multe, doar că nu reușește mai nimic.

Lune – Wild Lands Of The North (2020)

Ceva black metal atmosferic, aș spune că pe alocuri chiar melodic. De fapt este și melodic, se simte încercarea de catchy în el, deși pe stilul ăsta nu ar trebui să existe așa ceva. Mă rog. Nu este nici pe departe un album rău, cred că poate fi trecut o dată peste el, dar la final a reușit să nu mă impresioneze așa cum au făcut ceva surate de-ale sale. Totuși au fost vreo 47 deminute digerabile din anumite puncte de vedere.

2 comments
  1. Am frunzărit rapid și singurul plus este că m-am apucat să ascult, again, primul album al nemților de la PF. Sunt eu dobitoc dar sunt stiluri care nu ar trebui să existe. Când aud folk metal îmi vine să mă arunc cu fesierii goi în tufe de trandafiri. În mod repetat. Încep să simt aceeași chestie și despre power. Mersi oricum că te torturezi pentru binele ălora care te citesc.

    • La folk-metal fac și eu imediat bubițe. Am făcut mai mereu, lumea făcea ca toți dracii pe la concerte cu trupe de gen și eu consumam liniștit ceva alcoolic sperând că se termină mai repede nenorocirea.
      Și da, power-ul a luat-o de multă vreme la vale. Nu știu de ce, o vreme a fost bine ce era acolo, heavy ceva mai apăsat, mai rapid, mai alea-alea, dar se duce-n cap. Aștept noul Helloween, poate ăla să ne mai scoată din beznă cu genul ăsta, deși mare speranțe nu am nici de la ei.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.