Din drum #195

Static-X – Project Regeneration, Vol. 1 (2020)

Nu știu foarte bine ce am ascultat aici și renunț să încerc să includ discul ăsta în vreo categorie. Mi s-a părut că se cântă orice pe acest album și că este foarte greu să-l duci undeva unde să stea liniștit în categoria aia. Altfel un album searbăd, trist de prost, cu niște piese care nu fac altceva decât să te forțeze să treci la următoarea. Care următoarea face și ea la fel. Regret că am ascultat așa ceva.

Enuff Z’Nuff – Brainwashed Generation (2020)

Ayaya, nu credeam că trupa asta mai prestează, că mai are chef de așa ceva. Nici ăsta nu este un album care să abunde de nu știu ce minuni muzicale. Aș spune că rolul său este mai degrabă de a ne aduce aminte de trupa asta, că altceva mie personal nu mi-a oferit. Ceva muzică de ’80-’90, poate la 10% din inventivitatea ei de atunci. Dezamăgit complet de acest disc, era mai bine fără el.

Star Fighter – Metal Hero (2020)

Americanii vin la apel cu un heavy-metal vechi, bătrânesc și cu o voce care face orice poate ea, numai să servească așa cum trebuie piesele nu. Nu pot spune că este un album prost, dar este lipsit de orice nou, de orice atracție, de orice altceva. Am mai ascultat cu toții de zeci de ori treburile astea, și aici nici măcar nu sunt în forma lor bună. Păcat, trupa nu este chiar rea, cred că putea mai mult.

Shining Black – Shining Black (2020)

Alt album de heavy-metal, de data asta ceva mai bun decât cel de mai sus. O fi de la trupă, mai agresivă și mai tehnică, o fi de la muzică, un pic combinată cu ceva power și niște simfonic, cert este că discul m-a ținut treaz cât l-am ascultat. Nu este vreo operă de artă, nici pe departe, dar este doar un album care apare și te face să te simți decent că-l asculți, nu să cauți altul.

Tokyo Motor Fist – Lions (2020)

Hard-rock, aș spune unul chiar ușurel, mergând spre zona de AOR, adică ar fi de dat și la Rocefem dacă ar mai avea ei loc să-l pună pe cele trei stick-uri cu muzică din dotare. Cumva nu este de mirare, vocalistul este cel de la Danger Danger, deci apucăturile sunt clare. Ce pot spune este că e un album tare simpatic, pe alocuri vesel, bine închegat și executat așa cum trebuie să fie executat genul ăsta. A, cam toată trupa este cunoscută, sunt oameni care au lucrat cu Trixter, Rainbow, Joe Lynn Turner.

Road Syndicate – Smoke (2020)

Hard-rock de la italieni și aș spune că trupa nu are cine știe ce legătură cu el. Muzical este plictisitor, dormi, iar vocea parcă se dorește ceva spre ZZ Top, chestie care nu are de-a face cu discul în sine. Dar mă rog, este clar că lor le place. Pentru mine a fost un disc slab, făcut să fie, fără nici un fel de intenție de a ieși prin ceva în evidență. Păcat, loc de mai bine era.

Sin Circus – Sin Circus: VII (2020)

Un album care se dorește o combinație de hard-rock cu heavy-metal. Se dorește pentru că doar atât rămâne de disc, dorința, în rest totul este la cote ce nu merită luate-n seamă. Muzica este un amalgam ciudat, insuficient finisat, iar vocea aia nu are ce să caute pe asemenea piese, este pur și simplu inutilă. Dar din nou, muzica a ajuns jos de tot, nu ne mai așteptăm la minuni.

Carnal Agony – Back from the Grave (2020)

Heavy cu power, clar, ceva mai mult power, sosit de la suedezi. Nu dau pe dinafară de inventivitate sau de tehnică, pe alocuri am auzit bucăți care parcă aduc a Running Wild, dar este un disc peste care cred că merită trecut măcar o dată. Are ceva al său, poate vocea aia ciudată, poate micile coruri care aduc o mică pată de culoare. Mno, măcar un alt album care nu m-a plictisit de moarte.

American Mile – The Longest Road (2020)

Rock din ăla clasic, americănesc, de la mama lui. Un fel de americana, așa aș spune. Un disc simpatic și drăguț care te face să te simți bine că-l asculți fără însă să fie pigmentat de vreun geniu sau altceva. Pur și simplu ce fac americanii în materie de rock clasic, cu pian, cu tot ce trebuie, scurt și la obiect, fără treburi complicate. Tocmai de asta este un disc bun, al naibii de bun.

Conception – State Of Deception (2020)

Progresiv norvegian. Deloc ușor de digerat, deloc ușor făcut. Excelent album, eu așa consider. M-a impresionat chiar și fără să fie ceva de gen Dream Theater. E bine de tot ce-i acolo, voce, interpretare, compoziție, inventivitate, absolut tot. A curs ca un pansament peste multe dintre mizeriile ascultate înainte și cred că am să rețin trupa, mă interesez mai bine de ea.

Bloody Heels – Ignite The Sky (2020)

O trupă letonă de glam/hair/whatever. Zic whatever pentru că nu am priceput chiar bine ce trebuie să combine ei acolo, așa de ciudat și neinspirat le-au combinat. Un album pe care-l consider slab de la creație la interpretare, de la tehnică la feeling. Nimic deosebit acolo, doar ceva sunete ca să nu se lase tăcerea. Tăcerea se lasă oricum la final, când constați că s-a terminat și ai ascultat degeaba.

Nimrød – Twelve Degrees of Violence (2020)

Death simfonic franțuzesc. Bijuterie pentru mine, mi-a plăcut de mamă-mamă. Album din ăla fără voce, așa, ca să se supere puriștii pe vocalize. Pe bune, curge atât de bine așa cum este făcut încât orice urmă de voce ar fi stricat tot ce s-a făcut acolo. Nu am mai recomandat de multă vreme ceva, dar albumul ăsta este păcat să nu fie ascultat.

Sunken – From Slow Sleep Like Death (2020)

Death-doom din Finlanda. Yup, are exact atmosfera aia la care v-ați aștepta de la un asemenea album. Negru și apăsător, că-n rest îi lipsesc mai toate, nu mi s-a părut nici inventiv, nici tehnic, nici nimic orice altceva. Dar băieții sunt supărați, bolnavi cu toate boalele capului și vor să vă bage și pe voi în depresie, ceea ce vor reuși dacă ascultați tot albumul. A, mixajul este sinistru, nici ăla nu-i ce trebuie.

Skeletal – Bitterness and Burning Hatred (2020)

Asta este o trupă finlandeză de death care probabil că repetă încă-n grajd și are pe post de set de tobe adăpătoarele cailor sau ceva. De vocal nu mai zic nimic, aveam mai multă tehnică decât el pe vremea când înregistram în bucătărie, iar despre restul trupei aș spune că probabil măcar are chitarele în priză chiar dacă nu se pricep să le folosească. O porcărie sinistră.

Intrepid – Unused Imaginative Capacity (2020)

Death-metal estonian. Spre deosebire de cei de mai sus ăștia au reușit să închirieze o spălătorie la etajul blocului în care stă probabil șeful trupei și au transformat-o în studiu de repetiție și, mai ales, înregistrări. Ce a ieșit este un album care-mi face dor de titanii de la Direcția 5, o grețoșenie despre care nu-mi dau seama de ce există. Sunt sigur că are fani, îi las pe ei să se bucure de ea.

2 comments

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.