Din drum #194

Haken – Virus (2020)

Asta este o trupă britanică de progresiv. Aș spune că aici oricum nu mai este nimic de ascultat după Dream Theater, ăia au închis genul. Bine, au mai apărut Sons Of Apollo, dar nu este ca și cum nu ar avea și ei de-a face cumva cu DT. Așa. Nu este un album rău, dar din nefericire este degeaba. Tot ce-am ascultat acolo am mai auzit la alții, unii mult mai buni pe zona asta.

Bury Tomorrow – Cannibal (2020)

Metalcore, dar unul digerabil, cântat (sau urlat) de ceva britanici. N-am sărit în sus de bucurie, principalul avantaj al albumului este că e foarte accesibil pentru cei care nu au treabă cu genul. Curge binișor de la un cap la altul, binișor pentru ce se dorește el acolo, dar la final m-a lăsat rece, a fost doar un alt album ascultat și atât.

5th Machine – Back in Time (2020)

Hard-rock de la brazilieni cu ceva heavy cât să nu strice. Nu este nici pe departe un album extraordinar, dar este unul pe care l-am ascultat cu plăcere, poate și pentru că sunt fan al genului. Sună bătrânesc, nu fantastic, dar bătrânesc, iar băieții reușesc să aducă un pic parfumul muzicii ăleia bune care se făcea cândva. M-am bucurat că l-am ascultat, asta nu înseamnă că-l voi și reține.

Chris Antblad – Age of Concord III (2020)

Dacă vreți ceva care-i foarte apropiat de Bon Jovi de pe vremea când Bon Jovi mai avea ceva de spus iar Jon încă avea voce, ei, atunci ați nimerit bine. Suedezul cam pe acolo se încadrează, chestie la care adaugă și o tentă serioasă de AOR. Ce a ieșit este un album deosebit de agreabil, bine făcut, ușurel, bun pentru absolut orice moment al zilei, pentru orice activitate.

Angeles – Hell on High Heels (2020)

Ceva americani care o dau pe hard-rock. Un hard-rock sălciu, dn punctul meu de vedere fără nici un pic de sare și piper, un disc din care au încercat să scoată ceva la care cred că nu se pricep. Am mai spus, hard-rock cânți când chiar te pricepi la el, iar aici amestecul său cu ceva hair-metal, mai ales la nivel de voce, nu face deloc bine. Un album slab, departe de a fi capabil să ofere ceva.

Poltergeist – Feather of Truth (2020)

Thrash de prin Elveția, simpaticul tărâm al văcuțelor ce produc lapte mov sau ceva. Un album slab, un disc ce reușește să nu fie nici în trecut, nici în prezent, un album pe care puținele chestii de luat în seamă sunt tratate superficial iar restul sunt inutile sau le cunoaștem de mulți ani de zile. Un disc eșuat, zic eu, care nu reușește să puncteze la nici un capitol.

Johnny Lorca – Noches en Blanco (2020)

Albumul spaniolului este unul ușurel, de primăvară. Cred că și posturile de AOR s-ar feri să-l dea pe FM, e prea moale până și pentru ele, undeva între anii ’80 și ’90, fără să se decidă bine pe care-i vrea. O altă mare problemă este limba, nu merge deloc, cântat în engleză discul ar fi devenit cu totul altceva. În rest nu este deloc rău, adică merge măcar o dată, cel puțin ca să știți ce se face pe acolo.

Paul Weller – On Sunset (2020)

Fostul component The Jam apare cu un nou album solo, chestie de care s-a apucat prin 1991. Nimic deosebit la acest album, abundă de clișee britanice și asta nu mă miră, aș spune că băiatul este cunoscut mai ales acolo, nedorind vreodată să obțină mai mult de atât. Un disc pe care l-am ascultat cu interes, având câteva părți în care reușește să devină interesant, însă prea puține pentru a rămâne așa la final.

Perticone – Underdog (2020)

Alt album pe care-l trimit direct în AOR. Slăbuț însă, foarte lălăit, foarte diluat, aproape că la un moment dat te și doare să-l asculți. Culmea este că nu e un disc rău, dar să cânți AOR nu înseamnă să faci dulceață de note din genul ăsta. De remarcat și prezența unui Eric Martin ca invitat, alt tip care se pricepe la așa ceva. Una peste alta eu am fost plictisit de el și nu l-aș asculta a doua oară.

Imperivm – Holy War (2020)

Italienii reușesc să pună pe note unul dintre cele mai slabe albume de power pe care le-am ascultat anul. Nu că am ascultat multe bune, genul ăsta este absolut pastă, dar ăsta chiar depășește măsura în materie de plictis și disperare că l-am ascultat. Nici măcar vocea nu are ce să caute acolo, de restul nu mai zic, este o glumă absolut nefericită la adresa muzicii.

Hammerhedd – Grand Currents (2020)

Nu-mi dau seama ce vor să cânte americanii, aș spune că baza este thrash-ul, gen peste care mai sunt aruncate câteva, na, poate vrea cineva să le asculte pe toate. Prost disc. Prost de la prima la ultima notă, genul de formație căreia ar trebui să i se interzică să mai scoată albume. Nu aș trece peste el a doua oară nici măcar dacă aș fi plătit să fac asta. Apocalipsa sunetelor, nene…

Myridian – Light in the Abyss (2020)

Doom, death, ceva pe acolo, totul melodic, numai bun să fie ascultat de tot poporul iubitor de muzică. Nimic deosebit la el însă, un disc care curge trist dintr-o parte în alta, fără să lase nimic pe drum, fără să impresioneze, fără să te facă să tresari. Un album tern care va folosi probabil la ceva concerte prin cluburi (când se va relua și asta), dar atât, nimic mai mult.

Soul Grinder – Chronicels of Decay (2020)

Death metal germănesc. Mă așteptam la ceva mai mult de la albumul ăsta, cumva nu sunt sigur de ce, dar l-am terminat spunând că se putea mai bine. Mai bine, adică să nu-l scoată. Desigur, are ceva mici părți care pot fi luat în seamă, niște riff-uri scurte care parcă-parcă ar spune ceva, dar mai mult de atât nu poate fi scos de la el. Și nici vocalul nu e cine știe ce. Păcat de puținele idei existente.

Чёрные Озёра – Созерцание Мёртвых (2020)

Black atmosferic de la ruși. Normal, când au de ruși mă aștept de obicei la lucruri bine, băieții ăștia au arta-n sânge, amestecată cu ce o mai amestecă ei acolo. Ei, acest disc este unul slab, deloc inspirat, cu o producție care nu face deloc cinste anilor ăștia și cu un vocal care ar trebui înlocuit, e nevoie de altceva pentru ce fac ei acolo. Poate data viitoare le iese mai bine, albumul ăsta e pierdere de timp.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.