Din drum #193

Falconer – From a Dying Ember (2020)

Un fel de folk și power, adică două genuri pe care oricum le consider extrem de scârboase, rar au reușit să producă ceva decent în anii care au tot trecut. Iar combinația dintre ele este și mai atroce, plus că trupa nu se pricepe mai deloc să ne facă viața mai ușoară. Jalnic a fost acest disc, așa-l consider, este năucitor de slab și plictisitor.

The Last Renegades – Valley Of The Kings (2020)

Niște nenea americani care au încercat să se joace de-a hard/heavy. Pe de o parte le-a ieșit, discul chiar sună a așa ceva, dar pe partea cealaltă sunt multe lucruri care scârțâie. La inventivitate sunt 0, cu vocea au probleme, le-ar trebui alta, iar mixul nu le face deloc vreun serviciu, ba dimpotrivă, sunt acolo lucruri care se puteau auzi mai bine. Nu sunt dat pe spate, nu mi-au plăcut mai deloc.

Striker – Alive in the Studio (2020)

O trupă slăbuță de hard/heavy cu ceva apucături AOR, sosită din Canada. Un album leșinat, plictisitor, cu o voce care nu-l servește deloc și cu o lipsă de inventivitate care sperie. Pot lua orice album mai cunoscut pe genul ăsta și găsesc imediat ce găsesc și aici, asta e marea problemă în ziua de azi, nu mai merge creierul. Dezamăgitor de prost disc.

Mike LePond’s Silent Assassins – Whore of Babylon (2020)

Basistul de la Symphony X revine cu un alt album solo. Nu mai știu când a fost scos celălalt, dar și ăsta este la fel de prost ca și el. Nu am avut absolut nimic de ascultat pe gluma asta de album, mi s-a părut un disc la fel de util ca igrasia, deși igrasia are uneori rolul ei. Slab, slab de tot, chiar nu știu de ce se chinuie dacă tot nu are nimic de spus…

Goblins Blade – Of Angels And Snakes (2020)

Cu un asemenea nume de trupă și de disc este ușor de intuit că germanii merg pe mâna power-ului. Și merg degeaba, că nu par nici măcar a avea mare legătură cu el, ar putea alege altceva, sunt sigur că le poate ieși mai bine. Discul ăsta de acum este născut mort și atractivitatea unei piese cu Vulpița, că tot am văzut și eu una. Nu pricep, deloc nu pricep, de ce se chinuie unii să facă muzică.

Kenziner – Phoenix (2020)

Alt power și la finlandezii ăștia, dar spre deosebire de discul de mai sus ei măcar reușesc să fie mai ritmați și să facă din gluma asta de stil ceva care se poate considera digerabil. Nimic nou pe el, nimic să te atragă, un disc de power și atât, dar unul care reușește cumva să nu plictisească după primele două piese. Ceea ce credeți-mă că este lucru mare. Altfel, au încercat, eu spun că nu au reușit prea multe.

Sevencrows – Deep Thoughts

Brazilieni cu un power care bate în heavy și care are pe alocuri și un mic aer de prog. Știți voi, combinațiile alea cu de toate care ar trebui să ne dea pe spate și să ne facă să ne mirăm de cât de tare e trupa. Nu este, sunt sigur de asta, iar discul este undeva la limita de jos a suportabilului, mai ales prin totala lipsă de chef de cântat și de inventivitate pe care o arată. Nu cred că au vrut să-l facă…

The Metal Alliance – Unhappily Ever After (2020)

Tot un heavy spre power, probabil cel mai slab disc din seria celor ascultate pentru postarea asta. Trecem de piesele de toată jena și de mixajul infect care te zgârie pe urechi, problema mea au fost vocea de mâna a treia și corurile care nu le-au ieșit mai deloc. Mult zgomot și nimic altceva, o sinistroșenie de care sper să nu dau a doua oară.

Purtenance – Buried Incarnation (2020)

Finlandezii vin cu death metal, ca orice nordici care se respectă. Bine, mai sunt unii care vin și cu altele, am glumit, ho! Un disc deloc rău, cu o atmosferă apăsătoare și o voce care mi s-a părut că știe ce face. Aș mai fi lucrat puțin la album, parcă sunt zone unde joasele îneacă orice altceva, dar poate mi s-a părut mie. Nu este operă de artă, este însă un album decent și curat de death.

Royal Glam – A ‘n’ E (2020)

Britanicii cântă exact ce spune numele trupei, un heavy cu glam, uneori tare ciudat. Nu m-a distrat mai deloc albumul, adică am oricând ceva mai bun de ascultat pe zona asta, dar are un aer de istorie care reușește cumva să-l facă să fie ascultat. Yeap, te simți de câteva ori acum ani de zile cu discul ăsta, și cred că asta e singura sa calitate. Altceva nu am detectat.

Drakarium – Acte II (2020)

Powermetal (da, iar!!!) sosind din Canada. Am obosit de câte albume de power mi-au picat zilele astea, cred că pe trupeți îi mănâncă-n cur statul acasă și s-au apucat să inunde piața de porcării. Discul este în franceză, doar ca să știți, nu că ar face vreo diferență dacă ar fi în engleză, tot prost l-aș considera. Același power, aceeași lipsă de nou și viziune, aceeași veche ciorbă. Nu merci, vreau una nouă.

Mushroomhead – A Wonderful Life (2020)

Americanii ăștia cică bagă ceva care se cheamă nu-metal. Exact așa ceva aș fi spus și eu că este, ceva care să nu fie ascultat, care să nu fie considerat că are legătură cu muzica. Nu am să pricep vreodată rahaturile astea când agresive, când pasive, copiate de pe unde au putut fi copiate și puse pe o labă tristă de instrumentație care a ajuns să fie considerată un nou gen. Slab disc. Copie a altora.

Emmure – Hindsight (2020)

Ceva cam ca ăla de mai sus, tot de la ceva americani, doar că ăstuia-i spune metalcore. Sincer, unul ca Phil Anselmo ar trebui să-i bată numai în gură pe hipsterii ăștia care au ajuns să facă mișto de ceea ce a inaugurat Pantera cândva, dar asta este doar părerea mea. Un disc care se vrea a fi rău, doar că ăștia din ziua de azi nu prea știu ce este aia. Am trecut cu milă peste el, are și coreala hipsteri…

Sinira – The Everlorn (2020)

Black metal, mai mult sau mai puțin melodic, americănesc, sunt zile de black metal la ei, aș spune. Un album care nu m-a fericit foarte tare. Se înscrie în zona genului, livrează cumva ceea ce promite, dar parcă este lipsit de ceva să-l facă mai clar. În primul rând vocea se putea auzi mai bine, e tare în spate și asta produce pagube. Mno, un alt album de black. Nu strălucește. Plus producția slabă.

Killing Attack – Decadence (2020)

Thrash metal finlandez, a început extrem de asemănător cu albumul de mai sus, dar și-a revenit după primele secunde. Un album decentuț de thrash, aflat la granița dintre old school și ceea ce cântă azi pe zona asta, cu un vocal care reușește să ajute trupa, dar care putea să facă și mai bine asta. Mno, acceptabil, l-am ascultat, am zis că a fost ok pentru o ascultare. Altfel nu este deloc vreo minune a lumii.

Serment – Chante, Ô Flamme de la Liberté (2020)

Atmosferic black metal canadian. Nu știu unde au tras albumul ăsta, dar este absolut jalnic la ascultare, am făcut eforturi mari să pricep ceva din el. Nici măcar de EQ nu am fost ajutat, a fost chiar mai rău cu el decât fără. Drept urmare nu am priceput nimic din el, este o porcărie cum rar mi-a fost dat să aud, e păcat că nici măcar să se audă bine nu au vrut. Sau poate era inginerul de sunet beat.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.