Din drum #190

Vandenberg – 2020 (2020)

Aș putea spune că s-a întors maestrul. Fostul chitarist Whitesnake din perioada de glorie a trupei, omul responsabil de multe dintre hiturile trupei, Adrian Vandenberg, este iar aici. Este aici cu un album care aduce aminte exact de acea perioadă, parcă ar fi făcut pentru Whitesnake, un album care sună al dracului de bine. Olandezul încă le are, sper să nu fie ultimul album din carieră. Excelent.

WarHymn – Gnosis (2020)

Ăsta este un nou album sau proiect black românesc. Ce să zic despre el? Mi s-a părut un album care a reușit să mă țină treaz deși nu pot spune că este cel mai bun album de gen ascultat. Din ce am văzut este vorba cam de munca unui singur om, om care se ocupă de toate instrumentele, chestie care-l face și mai interesant. Nu am sucombat după ascultare, chiar a fost o experiență interesantă.

Alestorm – Curse of the Crystal Coconut (2020)

Sper din tot sufletul că trupa asta nu se ia deloc în serios. Ar fi trist să aud că face asta și că rezultatul seriosului este albumul ăsta. Mi s-a părut un disc extrem de copilăresc, făcut la mișto, ca și cum m-aș apuca eu un disc în subsolul blocului unde țineam pe vremuri masa de ping-pong. Nu pot să zic că m-a durut, dar este puțin probabil să ascult și a doua oară așa ceva.

Grave Digger – Fields of Blood (2020)

M-am așteptat la ceva mai bun de la germani, dar trebuia să țin de cont de faptul că nici albumele anterioare nu mai spuneau cine știe ce, se cam terminase benzina. Așa pare și e data asta, discul repetă aceleași teme sau aceeași piesă, ajungi să te plictisești, oamenii parcă nu au neapărat chef să cânte, per ansamblu dezamăgitor, repetitiv, plictisitor și parcă nici producția nu este ce trebuie.

Sorcerer – Lamenting of the Innocent (2020)

Un album foarte bun, asta consider eu că au reușit suedezii. Extrem de bine dozat, bine cântat, vocalistul a părut în formă și mai și știa ce face, la finallăsând o notă de regret că s-a terminat, că nu mai are două piese în plus. Nu este de geniu dar a fost un disc extrem de agreabil, disc peste care eu am trecut cu plăcere. Probabil că aș încerca și data viitoare.

Area 55 – One Ocean (2020)

Un album de heavy sosit de la ceva americani, un album destul de tras de păr ca să iasă ce a ieșit. Au cam întins de temele alea, au cam forțat pe alocuri lucrurile, s-au cam grăbit cu unele dintre ele. În plus nici producția nu pare fantastică, este decentă, dar are ceva care nu ajută albumul. Mie personal nu mi-a plăcut, nu mi-a spus nimic, nici nu cred că ar avea ce.

Tokyo Blade – Dark Revolution (2020)

Tare diluat acest disc al celor de la Tokyo Blade, ca pentru a arăta că s-a rămas cam fără tot ce ține o trupă în atenție. Inventivitatea e departe de a exista, trupa nu are chef să cânte, temele abordate sunt tot alea de acum ani de zile numai că prost făcute, per total un album extrem de dezamăgitor și care nu face decât să se adune la discografie și să mai genereze ceva cântări prin cluburi. Trist.

Stargazery – Constellation (2020)

Un album ușurel de power, probabil făcut seara când trupa se plictisea și nu mai avea nici alcool. De aici se trage probabil și lipsa de substanță și de atractivitate, finlandezii fiind incapabili să vină cu ceva care să facă din acest album unul pe care să fi reținut cineva că l-a ascultat. Tare plictisitor, lălăit, orice nu trebuie, mai ales când discutăm de un gen unde trebuie să fie și ceva coaie.

Ancillotti – Hell on Earth (2020)

Heavy italienesc cu o voce care pe alocuri seamănă cu aceea de pe albumele Grave Digger, e pe undeva pe acolo. Nimic deosebit, băieții au încercat și ei să cânte ceva și le-a ieșit la modul rezonabil, decent, că mai mult nu se poate spune. Ba chiar are clipe când plictisește ca naiba, te ia somnul ascultând riff-urile alea, ceea ce nu este deloc bine. Nu mi-a spus, la final, cine știe ce.

Ancient Curse – The New Prophecy (2020)

Niște progresiv peste care nemții au pus ceva power și un pic de heavy, poate dă mai bine la populație. Nu dă, că la final nu-ți dai seama foarte bine cărui gen îi aparține albumul, ceea ce nu mi-a plăcut vreodată. Tocmai de aia nici nu le ies lucrurile foarte bine, este greu să te concentrezi pe muzică în condițiile în care nu știi ce vrei de la ea. Nu mi-a plăcut mai deloc.

Vitold – A Ruined Universe Never Attracts (2020)

Ceva death metal rusesc peste care au mai adăugat niște lucruri. Melodic chiar, dacă am să compar discul ăsta cu altele de profil. Acum depinde fiecare ce și cum crede despre produsul de față. Eu cred că a fost extrem de plictisitor și că la final am rămas cu gustul amar al încă unui album de la care speram ceva, dar nu am primit mai nimic. Este făcut doar așa, să fie și asta a fost.

Sinister Downfall – A Dark Shining Light (2020)

Ce cântă germanii ăștia cică se cheamă funeral doom metal, că na, trebuie să găsim denumiri noi la toate prostiile. Mnom, funeralii sunt, dar se referă la muzică, interpretare, abordare și logică de final. Albumul ăsta nu folosește la nimic, stilul ăsta nu folosește la nimic. Am refuzat să mai ascult după 10 minute și rar fac asta, doar că nu pricep de ce ai asculta o asemenea porcărie.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.