Din drum #186

Vader – Solitude in Madness (2020)

Polonezii fac ce știu ei mai bine, adică thrash-death metal. Discul livrează exact ce te-ai aștepta de la Vader, nu mai mult, nu mai puțin. Nu este un album genial, nu-s cine știe ce idei noi pe-acolo, nu vei redescoperi muzica dacă-l asculți, dar este un disc cinstit și curat semnat Vader și probabil că asta este tot ce contează. Tocmai din acest punct de vedere merită ascultat.

Havok – V (2020)

Americanii de la Havok vin să bage pe thrash. Băi, bagă bine, din punctul meu de vedere bagă mine de tot. Albumul este exact ce trebuie, nici ăsta de geniu, nici ăsta de topul-topului, dar mi s-a părut un album cât se poate de cinstit pentru gen și muzică în general. Am trecut cu plăcere peste el, are ce trebuie, are cât trebuie și am zis la final că da, a meritat ascultarea.

Witchcraft – Black Metal (2020)

Nu-mi dau seama foarte bine ce am ascultat, dar ar trebui să fie ceva la granița dintre folk, atmosferic, depressive și poate ceva doom. L-am ascultat că nu aveam ce face, altfel aș spune că e un album de folk, de folk prost, fără cap și coadă. M-am plictisit înfiorător cu chestiile alea acustice, atât de înfiorător încât m-am surprins dorindu-mi să ascult ceva Voltaj.

Cherie Currie – Blvds of Splendor (2020)

Pentru cine nu știe, Cherie a fost prin anii ’70 componentă a trupei The Runaways, trupă în care activau două necunoscute pe nume Lita Ford și Joan Jett. Exact așa sună și muzica, cam de pe atunci și aș spune că este departe de a suna bine. Din toată trupa aia a reușit doar Lita Ford, asta este, așa s-a scris istoria. Dezamăgitor disc, zic.

Atkins May Project – The Final Cut (2020)

Al Atkins, primul solist vocal al celor de la Judas Priest, a ajuns la al patrulea album de studio (dacă-mi aduc bine aminte…) al proiectului pe care-l are alături de chitaristul Paul May. Am fost extrem de dezamăgit de el, începând cu vocea care aproape că nu există a lui Atkins și terminând cu compozițiile și aranjamentele pe care le consider firave pentru gen și muzică. Nu-i dau altă șansă, e tare slab.

Æther Realm – Redneck Vikings from Hell (2020)

Americanii prestează ceva melodic aflat la granița dintre folk și death, că na, nu-s de ajuns toate combinațiile ciudate. Albumul mi s-a părut așa și așa, este ascultabil dar este ascultabil degeaba, nu rămâi cu nimic după el. M-am distrat la început, gluma este glumă doar că se ajunge la muzică și acolo nu-mi mai place așa de tare gluma. Nu aș asculta a doua oară chestia asta, să fiu sincer.

Jack Russell’s Great White – Once Bitten Acoustic Bytes (2020)

Mno, aici vorbim de fostul solist vocal al celor de la Great White și știm cam prin ce povești triste a trecut. Nu am apreciat niciodată vocea de care dispune dar trebuie să spun că acest acustic nu este unul deloc rău. Poate pentru că sesiunile acustice presupun mai mereu mai mult suflet, așa că și Jack se depășește pe el însuși aici. M-am simțit bine ascultându-l, e ok.

Jeff Scott Soto – Loud & Live In Milan (2019)

Un album de anul trecut, dar album care vine de la un vocal peste care nu se poate trece. Mno, ce pot să spun, omul este ce trebuie să fie, își păstrează vocea care l-a făcut cunoscut, poate acum este obosită un pic, dar live-ul merge fără probleme. Se cântă bine, se cântă cu suflet, se cântă cum trebuie. Mare bucurie a fost că am dat de el, trebuia să bag și un live.

Girish and The Chronicles – Rock The Highway (2020)

Un album de hard-rock/hair metal extrem de solid. Un album care vine din partea unei trupe indiene conduse de vocalistul Girish Pradhan. Da. Exact așa. Un album care-i o lecție de gen, un album cântat cu precizie și grijă față de muzică, album cu o producție muzicală serioasă. Fuckin’ shit, nu am ascultat încă ceva de nivelul ăsta în România, nu suntem capabili de așa ceva. Neapărat de ascultat.

Mike Tramp – Second Time Around (2020)

Danezul care a stat în fața trupei White Lion s-a întors cu un nou album solo. Un album care ca de obicei nu are nimic de-a face cu fosta sa trupă, treabă care este cât se poate de bună. Un album plăcut, bine făcut, cu un Mike Tramp în plină voce, cu aranjamente excelente și o producție așa cum trebuie. Un album pe care m-am bucurat să-l ascult și că există. Excelent disc.

Дрыгва – Вайдэлот (2020)

Folk/death sosind din Belarus. Yup, Belarus. Nu sună deloc rău, băieții pare să se descurce în ce fac ei acolo și spun asta în ciuda faptului că stilul ăsta nu mă coafează deloc. Dar deloc. Una peste alta a fost un album interesant, destul de bine făcut, nu chiar așa de plictisitor încât să te facăsă vrei să-l treci repede în revistă. Nu fantastic, nu vreo minune, dar a picat bine.

Impalement – The Impalement (2020)

Pe scurt aș zice că este vorba de ceva black cu influențe death, sosind din Elveția. La modul ceva mai lung am ascultat un album extrem de trist, de repetitiv, de plictisitor, tristețe acutizată de faptul că chiar mi-am dorit ca-n clipa aia să dau peste niște chestii mai dure. Am dat, doar că n-au fost bune de nimic. Păcat, dar na, nu nimerești întotdeauna bine. Poate data viitoare.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.