Din drum #185

Trivium – What the Dead Men Say (2020)

Foarte ciudat acest nou album al celor de la Trivium. Zic asta pentru că deși nu este un album rău, nu mi-a spus aproape nimic. Am stat să-l ascult, mi-am spus că este ceva acolo, dar pe cuvânt dacă mi-am dat seama ce. În sfârșit, trecem peste asta. Cred că e un album care merită să fie ascultat măcar o dată chiar dacă la mine și-a scris rapid istoria.

Warbringer – Weapons of Tomorrow (2020)

Thrasherii americani reușesc un album care este prea modern ca să stea doar pe old-school și prea old-school ca să fie modern. S-au băgat pe undeva pe la mijloc, vin inclusiv cu ceva pasaje heavy, melodice, care parcă nu dau chiar foarte bine pe zona lor. Aș spune că nici albumul ăsta nu este rău de ascultat, spune ceva și na, alegeți voi mai departe ce și cum.

Trick Or Treat – The Legend of the XII Saints (2020)

Niște power-metaliști italieni care sună ca toți power-metaliștii italieni. Zici că-i mâna lui Turilli pe album și m-aș mira dacă n-ar fi, însă nu am chef să stau să caut la ora asta. Un album cât se poate de plictisitor și de repetitiv, exact așa cum îi stă bine unui album italian de power, un album din care eu personal nu m-am ales cu nimic. Noroc că se mai face ceva muzică prin alte părți.

Katatonia – City Burials (2020)

Cred că albumul Katatonia cu care am să rămân în urechi este primul, adică “Dance of december souls”. Cam mult de-atunci, nu? Asta este. Noul produs al suedezilor mi se pare extrem de melodic, nu că nu erau ei melodici, dar ăsta e mai melodic decât trebuie când vine vorba de Katatonia. Aproape că mă aștept să poată cânta la Untold sau ceva. Merge o ascultare, e digerabil, doar că asta este tot ce e.

Danzig – Danzig Sings Elvis (2020)

Cu greu am ascultat acest album. Glenn e printre oamenii care au făcut super-muzică, numai că de data asta nu mai este cazul. Nu-mi dau seama dacă nu avea ce face pe acasă, cert este că sinistroșenia asta a apărut pe piață. Ce să zic, ca voce face față, a făcut mereu, vocea sa e printre cele mai mari pe care le știu, dar în rest este jale. Albumul este aproape inascultabil. Rămân cu ce-a scos dățile trecute.

Compass – Our Time On Earth (2020)

Ceva progresiv care sosește din Marea Britanie. Cu exact alura de acolo, desigur, am găsit mute lucruri cunoscute în piesele celor de la Compass. Cât despre progresivul lor, eu zic că e bun, e de bine, e aerisit, e bine pus la punct, e melodic. Aduce aminte de Genesis sau de Magnum sau de ambele și te face să vrei să asculți și următoarea piesă. Eu zic să nu-l ratați, e de conspectat.

Cloven Hoof – Age of Steel (2020)

Britanicii ies la apel cu un heavy-power destul de obosit și prăfuit, chestii cu care am tot dat cu nasul de atâtea ori. Nu este deranjant, nu este ca și cum ar conta, dar albumul curge cu senzația că a fost făcut doar pentru că băieții se plictiseau acasă. Nimic nou, nici măcar în abordare, doar teme vechi din care au făcut și ei ce-au putut. Asta este, atât s-a putut. Nu aș asculta a doua oară.

Arrest – Reincarnation (2020)

Ăștia sunt o trupă de heavy-power care vine din Germania. Ce am auzit eu de fapt acolo este o combinație între Running Wild și Grave Digger, desigur, cu ceva elemente personale care fac ca albumul să nu fie chiar de aruncat. Un album care zic eu că merită ascultat, nu este deloc rău, aș spune că le-a ieșit bine în ciuda faptului că poartă cu el ceva amprente cunoscute.

Skintrade – The Show Must Go On (2020)

Hard-rock suedez, nimic însă care să-mi atragă atenția. Pe alocuri mi s-a părut chiar interpretat în sictir, cred că și plictisiseră chiar ei de ceea ce cântau. Am suportat să se termine sperând că dau măcar de o piesă care să merite efortul, din nefericire nu a fost așa. Este un album peste care se poate trece ușor, nu spune nimic, nu aduce nimic bun sau nou.

Testament – Titans of Creation (2020)

Noul album al thrasher-rilor este exact ce așteptam de la ei. Desigur, nu mai are inventivitatea și vivacitatea de pe vremuri, dar pe ansamblu este un album curat și corect de thrash, așa cum doream să fie. Testament vin cu ceea ce au știut ei mereu să facă mai bine, nimic în plus, și dovedesc că din nou că nu sunt pe aici degeaba. De ascultat, chiar merită o ascultare.

Chronus – Idols (2020)

Primul lucru care m-a frapat la acest album este vocea solistului, extrem de apropiată pe unele locuri de aceea a lui Ozzy. Desigur, mult mai lucrată și tehnică, treabă de care Ozzy a fost mereu incapabil. Un album deloc rău, care amintește inclusiv de Sabbath, bine făcut și dozat, cu o grămadă de alte influențe, ceva ce consider eu că merită un pic de atenție.

Lustre – The Ashes of Light (2020)

Albumul ăsta mi s-a părut ceva mai degrabă ambiental decât atmosferic black, adică treaba de o prestează formația de obicei. Nu este deloc rău, mi-a făcut o reală plăcere să-l ascult după atâtea albume care să spunem că m-au obosit cumva. Merită trecut peste el chiar dacă nu este fantastic, unele părți aduc o relaxare la care nu mă așteptam. Drăguț disc.

Aeons in Solitude – Mourning Cloak (2020)

Un album de gothic-doom sosit din Grecia. Ceva Sabbath, ceva St. Vitus, ceva chestii de care mi-am tot adus aminte ascultând acest disc. Atmosfera nu este așa de apăsătoare pe cât s-ar vrea, dar este suficientă să te facă să vrei să treci rapid peste el mai ales că nu-i nimic de geniu pe acolo. Mie personal nu mi-a plăcut, desigur, oricine altcineva poate avea altă părere despre el.

Dämmerfarben – Des Herbstes Trauerhymnen MMXX (2020)

Black-death atmosferic sau pe aproape, prestat de niște băieți care vin din Germania. Nu este un album pe care să-l laud, dimpotrivă, aș spune că parcă e făcut pe repede-înainte, că suferă de ceva lipsă de atenție la lucrătura finală și că băieții sunt departe de a fi niște mari compozitori. Am trecut repede peste el, nu am avut ce alege, trec probabil la fel și peste următorul al lor când o veni.

Cadaver – D.G.A.F. (2020)

Ce se potrivește cel mai bine unei trupe norvegiene? Desigur, black-metalul i se potrivește. Așa că băieții sunt pe black metal până la capăt. Un pic diluat, un pic melodic pentru a ajunge mai repede la urechile unora, dar black. Care nici nu este rău dacă-l iei pe ansamblu, așa că am trecut discul în revistă, mi-am declarat interesul și am ajuns la concluzia că i se poate da o șansă.

Blodiga Skald – The Undrunken Curse (2020)

Viking plus ceva folk sosind din Italia. Lol, da. Ce să zic, oamenii s-au chinuit să le iasă numai că din punctul meu de vedere nu au nici pe departe ce le trebuie pentru așa ceva. A ieșit o ciorbă care pe unele locuri pare decentă, dar în majoritate este prost încălzită. Asta este, nu-ți iese mereu, ce să faci. Pe ansamblu este un album slab, care-i păcat să merite atenție.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: