Din drum #183

Illutia – Un Sitio Sin Lugar (2020)

O trupă argentiniană care prestează undeva între progresiv din ăla accesibil și ceva hard-rock. Nu este un album rău, nu deranjează la ascultare, dar nici nu este ceva care să te lase încântat sau mai știu eu ce. E un album curat care merită o ascultare, fără valențe de top, dar un album cinstit care merită atenția poate exact prin această prismă. Cred că vă va aduce aminte de multe lucruri vechi, încercați-l.

Eternal Wanderers – Homeless Soul (2020)

Tot un album de progresiv, doar că data asta vine din Rusia. Foarte lucrat, uneori tare aproape de a sări din zona de rock și de a intra în cea de pop, discul rușilor este din punctul meu de vedere unul deosebit. Ba vine chiar și cu ceva psihedelic din ăla de zici că suntem prin anii ’70 și mai avem niște LSD prin sertare. Una peste alta eu zic că mi-a plăcut, l-aș asculta și a doua oară.

Rivetskull – Trail Of Souls (2020)

Americanii sunt la albumul de debut și se consideră a face parte dintr-un nou stil muzical rock, denumit “New Wave of Traditional Heavy Metal”. Oameni din trupă nu au chiar 20 de ani și au în spate și ceva experiență muzicală, așa că albumul nu este și de debutanți. Îl consider neapărat de ascultat, trece prin istoria genului amintit chiar de ei. Mie personal mi-a plăcut tare mult.

Mad Dog – Hell Raising Bleed (2020)

Trupa vine din Argentina și ne cântă ceva hard-rock bătrânesc pigmentat cu un pic de heavy-metal, cât să nu deranjeze. Nici ăsta nu este un album rău, mă rog, este mult mai bun decât mă așteptam la prima vedere. Nu este deosebit, ține linia directă și dreaptă, reușește să mascheze ideile fixe, na, poate fi ascultat o dată. Nu mai mult însă, dăunează grav, se lasă cu plictiseală.

Mr. Raptor – Asqueroso Humano Existente (2020)

Columbienii ăștia probabil că-și spun că bagă pe thrash, numai că au zone în care muzica lor seamănă mai degrabă cu un heavy-metal mai agresiv. Poate greșesc eu, dar așa mi s-a părut. Altfel aș spune că au vrut să se cantoneze cam pe la începuturile thrash-ului, când o parte dn el era ușor melodic și ceva-ceva le-a ieșit, nu neg. Poate că merge o ascultare, nu știu prea bine ce să spun.

Mayhammer – A D 793 (2020)

Heavy-metal suedez care vrea să se ducă tot spre zona aia veche, cred că este o modă sau ceva să cânți sau să suni ca acum nu știu câți ani. Bun, albumul nu este prost dar suferă tare mult prin influențele pe care le are și care sunt flagrante, și-n plus devine și foarte repede repetitiv. Nu aș asculta a doua oară, l-am trecut în revistă, există, cam asta a fost. Nimic deosebit.

Argesk – Realm Of Eternal Night (2020)

Trupa vine din Marea Britanie și prestează black-metal. Pe undeva mi-a adus aminte, nu-mi dau seama de ce, de Akral Necrosis de la noi, așa că la un moment dat am făcut pauză și am ascultat Slay The Whore, probabil cea mai bună piesă a românilor. Despre discul britanicilor nu am multe de spus, nu am găsit nici măcar o piesă bună sau ceva pe aproape. Nu cred că merită atenția.

Sacrificia – Fatalis (2020)

Black-metal cu tente atmosferice și simfonice, treabă de care spun eu că rușii s-au achitat cât se poate de bine. L-am ascultat cu plăcere și atenție, este din albumele alea care-mi fac cu ochiul deși sunt departe de a fi un fan al genului. Probabil că adaug un bookmark la el și mai bag în drum spre muncă, mi-ar prinde bine dimineața. Recomand o ascultare, Mama Rusia iar a venit cu ceva bun.

Overwhelm – In The Dark… We Trust! (2020)

Heavy cu thrash, mixul fatal, sosind de la niște italieni. Impresia a fost că băieții nu s-au decis încă foarte bine ce să cânte și care dintre cele două stiluri să dispună de întâietate în ce fac ei acolo. Așa că a ieșit o combinație despre care eu cred că nu etse foarte fericită și care nu ține mai deloc. Slab album, nu spune nimic, tare plictisitor și nici tehnic nu stă chiar pozitiv.

7th Abyss – Chains Of Betrayal (2020)

Death-metal melodic germănesc, atât cât de melodic poate fi genul ăsta. Nimic deosebit la acest album, se înscrie în gen, face ce trebuie să facă, dar nimic mai mult. Nici nu mă miră, e aglomerație mare pe nișa asta și nu cred că mai e loc de lucruri noi. E un album cinstit, nu este rău lucrat, vocalul scârțâie puțin dar la final merge, însă nu este de ajuns ca să-l recomand la ascultare.

The Black Dahlia Murder – Verminous (2020)

Melodic death-metal, deși treaba cu melodicul este discutabilă. Pentru mine este un album pe care să dă rasol până la capăt, un disc pe care principala grijă este legată de cum se poate cânta mai repede și nu neapărat bine. Din cauza asta albumul pierde inclusiv la capitolul agresivitate, treabă absolut necesară când vine vorba de gen. Nu mi-a plăcut, deloc-deloc.

Crusher – Unleashed (2020)

Nemții ar vrea să cânte thrash, numai că thrash-ul lor este pe alocuri tare diluat. Am găsit în el și ceva părți care aduc a Heavenwood și asta ne trece deja în alt gen, cu alte treburi. Nu este nici ăsta un album slab, dar este departe de a fi unul care să fie pus pe afiș, știți cum zic. I-am dat o ascultare, am priceput, cam asta este tot ce pot să fac, nu mai mult.

Hyperion – Into the Maelstrom (2020)

Italieni și heavy cu mici apucături de power, dar asta cred că se știe deja, trupa este relativ cunoscută. Un album searbăd, un disc tare trist, o încercare de a demonstra că se mai poate cânta ceva. Teme vechi, abordare slăbuță, o voce care parcă nu vrea să se regăsească și o producție care nu este chiar de top. Am fost dezamăgit de album, am mers mai departe.

Mortician – Titans (2020)

Heavy-metal austriac, ceva din imperiu, să placă la toată lumea. Nu este un album deosebit, băieții se chinuie de mama focului să-l scoată la capăt dar aș spune că nu le prea iese asta. Un disc plictisitor rău de tot, fad, fără absolut nimic din ceea ce te-ar putea face să vrei să asculți și următoarea piesă. Poate următorul le iese mai bine, ăsta este pastă. Și sunetul ăla este din 1800, nu de azi.

Kryptaker – Black death (2020)

Altă chestie care se află la confluența a două stiluri, thrash și heavy, na, pare-se că sunt ușor de amestecat. Un alt album neconvingător, cu probleme la abordare și interpretare și trebuie să zic că nici producția nu mi s-a părut dintre cele mai fericite. Am trecut și peste ăsta deși a fost tare greu și cred că este albumul care m-a decis să nu mai ascult orice îmi pică în mână. Slab, nu recomand.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: