Din drum #182

Cemetery Filth – Dominion (2020)

Death-metal de la americani. Fără sare și piper, zic eu, nu m-a prins cu nimic acest disc al băieților de peste Ocean. Poate data viitoare se întorc cu ceva mai bun. E doar o cursă către ceva rapid și dur, cursă din aceea care la final nu are învingător. Nu văd rostul în a-l asculta, prin urmare nu-l recomand, v-ați pierde degeaba timpul.

Argion – Tiempo de Héroes (2020)

Un album spaniolesc de heavy și power. Nici mai rău, nici mai bun, este un album care poate fi considerat curat și decent pe zona sa, încercând chiar să iasă un pic din mulțimea genului. Nu aș spune că și reușește asta foarte bine. Trecând de mica problemă, este un album agreabil, ce poate fi ascultat fără probleme chiar dacă limba nu este chiar pe placul tuturor.

Sufferer – Black Metal Warhead (2020)

Cred că vă dați seama încă din titlu despre ceea ce cântă britanicii. So, trecem direct la subiect. Discul este tare plictisitor, până la limita la care ești gata să treci pe altceva încă de la a doua piesă. Nu m-a mișcat cu nimic, nu mi-a spus nimic, nu aș relua, nu aș mai asculta trupa asta. Nu recomand nimic, doar spun că nu merită nici un pic din timpul meu. Desigur, doar dacă nu sunteți fani hardcore, de trupă sau gen.

Fuck Beast – Fuck Beast (2020)

Deathcore americănesc, așa că știți fără probleme ce iad s-a dezlănțuit pe discul ăsta, din cam toate punctele de vedere. Un album rapid, agresiv, fără milă, cu piese care seamănă una cu alta dar care țin în picioare acest disc. Putea să fie mai bine, n-a fost să fie, avem însă un album curat de gen care nu dorește să te păcălească. Poate fi ascultat dacă doriți să mai ascultați chestii din astea grele.

Benighted – Obscene Repressed (2020)

Grindcore, death metal, Franța. O absolută pierdere de timp de la cap la coadă, fără nici cea mai mică șansă de a mă scoate din starea asta. Undeva m-am și plictisit să ascult chestii noi și să constat că sunt inutile și nu au valoare, dar probabil că asta este ziua de azi. Nu recomand, albumul este făcut doar ca băieții să demonstreze că au pedala apăsată. Altceva nu mai au.

Aveth – Echoes Of A Mournful Dawn (2020)

Rușii dau bătaie pe un atmosferic black-metal, nici mai bun, nici mai rău, unul cât să mențină cumva atenția trează. Nu este un album fantastic, este mai degrabă un album cinstit al genului, încercând să facă doar ce se face pe aici și fără să-și dorească vreo ieșire din rând. Pentru fanii genului poate fi ceva, pentru mine a fost plictisitor și atât, nu am găsit nimic nou sau memorabil pe el.

Vazio – Eterno Aeon Obscuro (2020)

Black-metal brazilian. Parcă albumul cu numărul 100 care sună la fel cu celelalte 99 de gen, parcă albumul cu numărul 1.000 la care mă chestionez despre logică și utilitate. Slab, slab rău, ceva să fie acolo. Trei sferturi din ce apare azi pe piață ar trebui oprit de la lansare, dar na, trăim vremuri în care fiecare poate să facă ce vrea. O jale sinistră, o bătaie de joc. Asta am priceput din acest disc.

Human Animal – False Realities (2020)

Un album de hardcore sosit de la americani, unii care reușesc să ritmeze cumva decent lucrurile și să te țină lângă disc măcar o bucată de vreme. Nu este nimic de geniu aici, nu este nimic săafli abia acum că există, este pur și simplu un alt album de hardcore sosit să fie și el prin zonă. Nu dăunează, dar nici mult bine nu face. L-am ascultat, am trecut peste el, altceva la rând.

Rotting Out – Ronin (2020)

Tot hardcore și tot de la americani. Cu un pas înaintea celui de mai sus, dar asta doar pe baza agresivității cu care se prezintă trupa la apel. În rest nu văd logica în a asculta așa ceva, aș spune chiar că nu văd logica locului unde a ajuns genul ăsta, dar na, e doar părerea mea. Am trecut în revistă și discul ăsta, băieții sunt răi și cam atât. Orice trupă mai serioasă tehnic îi pune-n lesă.

Cloud Nine – Fever dream (2020)

Progresiv american. Progresiv american care conform gusturilor mele sună foarte bine a progresiv britanic de ani ’70 sau așa mi se pare mie. Un album nu-n genul titanilor de moment ai geniului, ci în genul ăla mai abordabil, mai melodic, mai ușurel. Mi-a făcut o reală plăcere să-l ascult, aproape că aș spune că l-aș lua din nou de la capăt.

Humulus – The Deep (2020)

Italieni care sosesc la apel cu un album de stoner. Un album despre care spun că este chiar decent, chiar bun, și că am trecut peste el cu bucurie. E bine, probabil m-a prins într-o stare mai veselă. Ce-i acolo e pus la punct așa cum trebuie, vocea își face treaba, instrumentiștii știu și ei de ce sunt în studio, a ieșit ceva de ascultat. Neașteptat pentru mine, dar na, m-a prins.

Steel Inferno – And The Earth Stood Still (2020)

Heavy-metal din Danemarca, uuu, vikingii produceau chestii mai dure, dar na. Primul lucru pe care-l spun este că habar nu am dacă au vocalistă sau vocalist. Mi-e oricum lene să caut și nu am interesul să fac asta. Ce prestează este slab și sălciu, o glumă la adresa genului și a muzicii, dar nu sunt aici să judec. A doua oară nu mă mai ating de așa ceva, asta e clar.

Necron – Nécromancie (2020)

Niște death metal franțuzesc, din ăla care pute mișto. Trecând de asta aș spune că linia melodică este ok, doar că nu-mi dau seama de ce mi se pare că nu se potrivește vocalul pe ea. Pe bune, n-am reușit să-l prind deloc în tabloul ăla. Na, poate e doar de la mine. Nu este un album rău, e decent, nu spune el multe dar reușește să se facă ascultabil.

Ghost Of The Sun – Existia (2020)

Post-rock american. Are unele pasaje bune, unele chiar foarte bune, din nefericire impresia finală este aceea a unui disc repetitiv și plictisitor. Na, nu iese întotdeauna, plus că genul ăsta este prea aglomerat ca să mai fie loc și de lucruri cu adevărat bune. Un album de umplutură, să fie acolo cu toate celelalte. Nu aș servi a doua oară.

Hexadar – Depletion Of Light (2020)

Folk, pagan, răi de tot băieții ăștia din Germania. E, nu chiar așa de răi, așa vor ei să fie. Cum în clipa în care aud de folk-metal îmi vine să scot pistolul, aș spune că nici de data asta nu simt altceva. O amestecătură de disc din care nu sunt chiar foarte multe de priceput, acel gen de album unde băieții nu-și dau bine seama ce vor să cânte. Am ascultat, la revedere.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: