Din drum #177

Wolf – Feeding the Machine (2020)

Heavy-metal suedez. S-au format prin 1995 și acesta este al optulea lor album de studio, dacă am numărat bine. Nu este un album deosebit, nu mi-a spus nimic. Niște heavy de bază, fără cine știe ce minuni și fără să aibă ceva care să-l facă atractiv pentru urechi. Genul ăla de album care curge așa, să fie, și care la final te lasă fără nimic de reținut. Nu aș recomanda, sincer să fiu.

The Unity – Pride (2020)

Formată de doi foști membri ai celor de la Gamma Ray, The Unity au ajuns acum la al treilea album de studio. Ce să zic, power-metal nemțesc, așa cum îl știm de la ei, departe de forța celui de la Gamma Ray sau Helloween. Un album care însă este de ascultat pentru că sună mult mai bine decât altele de gen, albume pe care le-am tot ascultat degeaba. Dați o ureche, nu poate fi rău.

Burzum – Thulêan Mysteries (2020)

Să-l salutăm pe Varg, zic. Greu album, dar aș spune eu că excelent. Dark, doamna mea mă întreba dacă ăsta așa o ține pe tot albumul, însă la final am constatat că merită efortul. Un album al unui individ care, orice ar fi făcut, rămâne un muzician de geniu, un compozitor cum rar se mai fac în ziua de azi și care trebuie ascultat de fiecare dată. Bijuterie, băgați.

Ambush – Infidel (2020)

Heavy-metal combinat cu ceva hard-rock mai agresiv, și acesta sosind din Suedia, ca primul album din lista asta. Slab album și acesta, nu are nici un rost să treceți peste el. Este prost făcut, prost dozat, prost cântat, este tare-tare-tare slab. M-am plictisit de moarte ascultându-l, nu cred că se putea mai mult, data viitoare cred că am să mă gândesc de două ori înainte de a asculta trupa.

Gotthard – #13 (2020)

Elvețienii ajung încet și sigur la capăt. Așa este când îți pierzi sufletul, benzina, frontmanul și tot ce mai era el acolo. Un album sălciu, rareori amintind de trupa de pe vremuri, un album în care cea mai bună piesă este un cover Abba. Am fost tare trist să ascult acest disc nou, aș fi preferat să nu existe, dar asta este, orice poveste are un final. Totul este ca finalul să nu devină urât, că pare că ar putea fi așa.

Code Orange – Underneath (2020)

Nu-mi dau foarte bine seama ce au prestat americanii pe acest album, dar clar am reușit să identific ceva hardcore. Asta pare a fi baza din care mai apar ceva treburi dubioase pe-acolo. O sinistroșenie pe care cu greu am dus-o și din care arareori am priceput ceva. Nu recomand nici dacă sunt plătit și sper să nu mai ascult o asemenea chestie a doua oară. Nu pricep deloc cine ascultă așa ceva și de ce…

Black Hawk – Destination Hell (2020)

Ceva heavy germănesc cu o voce care pe undeva aduce a King Diamond. Mă rog, pe undeva, să nu exagerăm. Nu mi-a plăcut nici rugat acest album, nu este deloc bine făcut, și nu-mi dau seama dacă au vrut cu adevărat ceva de la el sau dacă l-au făcut așa, că se putea face. Nu-l recomand, pierdeți vremea cu el, nu este nimic de ascultat aici. Poate data viitoare.

Imperial Child – Compass Of Evil (2020)

Power cu ceva progresiv, sosind din Norvegia. Am așteptat ceva tare la început, dar nu a fost să fie. Nu este un album rău, dar nici nu este genul de album despre care să spui că este bun. În plus mi s-a părut extrem de enervantă vocea, parcă nu se potrivește deloc acolo, mă depășește de ce nu au căutat ceva mai adecvat. Nu recomand o ascultare, deși se poate face, poate vi se potrivește mai bine.

Badd Kharma – On Fire (2020)

Hard-rock cu ceva heavy, sosind din Grecia. Nu este un album rău pentru ceea ce se dorește el a fi, dar este departe de a reprezenta ceva de care să ții cont pe zona asta. Pare cumva copilăresc, parcă oameni abia acum au început să se ocupe de genul ăsta și încă nu sunt chiar stăpâni pe el. Nu recomand, deși nu este grav să-l ascultați. Vreau doar să vă scutesc de-o dezamăgire, că începe totuși bine.

White Stones – Kuarahy (2020)

Death metal suedez. Slab, slab rău de tot. Accesibil, nu neapărat melodic, dar accesibil. O voce care nu mă distrează deloc, un concept care parcă vrea să îngroape albumul, nu să-l scoată la suprafață. Nu vă recomand, nu vă veți distra deloc, în plus ce am auzit aici, da, ca de alte multe dăți, am auzit la trupe mult mai bine și mai inspirate. Păcat de intenție.

Pestifer – Expanding Oblivion (2020)

Death metal din Belgia. E la fel de bun ca și thrash-ul trupei Voltaj. Recte m-a plictisit de moarte albumul ăsta, deși se anunța și ceva gen technical pe acolo. Aș fi vrut să nu ascult discul ăsta, dar na, a venit la rând. Așadar, nici o idee, nimic nou, nimic deosebit, nimic să sară în ochi, nimic să fie bine pentru ascultător. Tristețe mare, nene. Mare de tot.

Hammerlord – Wreck Shop (2020)

Thrash de la americani sau, na, ceva care se apropie de asta. Băi, nu este chiar rău. Se apropie de ceea ce se cânta când toate trupele astea de thrash erau rele și băgau pe barosăneală. Gen ’80, ’90, pe acolo. Era plin de așa ceva. Numai că lipsește ceva și nu sunt foarte sigur ce. Realizarea? Interpretarea? Mica inventivitate? Producția? Habar nu am, cert este că nu recomand.

DeadRisen – DeadRisen (2020)

Undeva între heavy și progresiv, țara de proveniență fiind SUA. Nu mi-a părut rău deloc. Poate pentru că este melodic, avem ce asculta pe el. Bine realizat, zic eu, bine făcut. Nu vă așteptați la o mare minune a lumii, dar este un album curat și corect, în care heavy-ul are de spus mai multe decât progresivul și ce spune nu este deloc rău. Merită o încercare, pe cuvânt.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.