Din drum #176

My Dying Bride – The Ghost of Orion (2020)

Albumul ăsta mi-a adus aminte de săptămâna mea de miere la artMANIA, când au concertat acolo și nu știam cum să dispar mai repede din cauza atmosferei induse de formație. Nu mi-au plăcut vreodată, nu cred că am să pot să suport așa ceva. Albumul ăsta este însă mai diluat, poți să asculți fără să vomiți. Însă nu-l recomand, e plictisitor și aș spune că se cântă tot ca acum mii de ani. Treceți peste.

Allen / Olzon – Worlds Apart (2020)

Fosta botistă Nightwish și vocalistul Symphony X, care va să zică. N-am fost sub nici o formă impresionat de gașca asta de simpatici, să zic așa. Anette pare să sune mai bine decât când distrugea tot ce lăsase Tarja în urmă, Allen este cel pe care-l știm, altceva nu ar putea cânta. Sunt câteva lucruri acolo, dar nu așa de importante încât gluma asta să merite o ascultare. Săriți peste, nu pierdeți nimic.

Crematory – Unbroken (2020)

Trupa asta și-a consumat de multă vreme benzina, dar uite că ea continuă să mai scoată albume dintr-un motiv care mie clar îmi scapă. Ce am auzit pe discul ăsta este o lălăială între industrial și alte chestii, care pe unele zone mi s-a părut a aduce a Rammstein, na, e la modă, dă bine. Cred că albumul poate fi ascultat, asta fără să-l recomand, și nu vă așteptați la minuni, nu sunt și nu vor fi.

Harem Scarem – Change The World (2020)

Un album de hard-rock sosind din Canada. Hard-rock din ăla clasic. Foarte bun și foarte ascultabil album, bate spre AOR. Are acel parfum pe care-l caut mereu la genul ăsta muzical, asta este, consider că-n acele vremuri s-au făcut lucruri care cu greu se mai fac azi. Recomand o ascultare, este drăguț, simpatic, de suflet, spune ce trebuie. Adică nu recomand, chiar trebuie ascultat.

Ross The Boss – Born Of Fire (2020)

Știm cu toții cine este domnul, stimatul fost chitarist de la Manowar, ăla cu care au fost construite cele mai mare succesuri ale trupei. Ei bine, deloc impresionant acest album, cantonat undeva între heavy și power, chestii care oricum azi se amestecă mai des decât trebuie. Nu-l recomand, este păcat, este lipsit de orice ar putea avea pentru a deveni ascultabil. Trist să văd așa ceva, dar na, asta este.

Body Count – Carnivore (2020)

Deloc impresionat de acest album, pe care-l consider pe undeva de la prost spre foarte prost. Zilele de aur s-au terminat, iar eu personal nici nu mai văd logica existenței trupei, dar hei, ăsta sunt doar eu. A fost o piatră tare acest disc, pe alocuri am fost chiar agasat de el, m-a enervat pentru cât de slab este, desigur, din nou discut strict de punctul meu de vedere. Nu-l recomand.

Khymera – Master Of Illusions (2020)

Hard-rock sosind de la italieni și spun de la început că mai bine ascultam ceva power de la ei, chiar dacă este grețos, se pricep mai bine la ăla. Un album slăbuț, tare slăbuț, care ar dori el ceva, numai că nu poate. A trecut extrem de plictisitor de la un capăt la altul, nu am reținut nici măcar o singură piesă, vocea nu mi-a plăcut deloc, iar inventivitatea este departe de a fi la ea acasă. Nu recomand.

Wombbath – Choirs Of The Fallen (2020)

O trupă de death-metal din Suedia, ceea ce ar trebui să ne dea speranțe că este vorba de ceva bun. Nu este. Un death sălciu, plictisitor, tras de coadă, albumul aproape că abia ajunge la final, iar pe drum am avut de nu știu câte ori tendința de a coborî la prima. Nu-l recomand și aș vrea să sper că discul următor va fi mai decent. Ăsta este prost, tare prost.

Tristitia – Burial Of The Sad (2020)

Nu sunt foarte sigur ce trebuie să scriu după ce am ascultat chestia asta. Știți hârtia aia igienică ieftină, aia care când te ștergi la cur cu ea îți ia și hemoroidu’ care nu există? Băi, e mai de preferat decât să asculți acest album. Vorbesc serios. Nu-mi dau seama ce poate fi mai grav decât să asculți albumul ăsta. Cred că și o șaorma cu pielițe și zgârciuri e mai digerabilă. Feriți-vă de el cam cum se ferește BOR de Fisc.

Vredehammer – Viperous (2020)

Ceva gen black-death, sosind din Norvegia. Nimic deosebit la acest album, unul de la care chiar am avut așteptări. L-am ascultat liniștit de la cap la coadă, sperând că se va întâmpla ceva bun, dar din nefericire nu a fost să fie. O lălăială de la cap la coadă, fără nici un fel de logică, de linie care să lege ceva, fără vreo tehnică deosebită sau o idee ieșită din rând. Plictiseală mare, slab album.

Earth Rot – Black Tides of Obscurity (2020)

Cam același gen prestat și de cei de mai sus, dar de data asta sosind din Australia. Ceva black-death, adică. Nimic deosebit nici la acest disc, aș spune. Chiar nimic. Merge așa, acolo, nu spune nimic, nu te face atent, nu te scârbește, e un fel de disc nul din toate punctele de vedere. Nu-l recomand, este extrem de plictisitor și repetitiv, am auzit toate astea la alții, făcute mai bine.

Clouds – Durere (2020)

Ceva doom-death atmosferic, sosind de la o formație cu rădăcini românești. Ceva pe genul My Dying Bride, aș spune, chestie care mie îmi repugnă din start. Așa că nici cu acest album nu m-am împăcat. Și asta nu pentru că nu-s fan al genului, ci pentru că mie personal acest disc n-a reușit să-mi spună absolut nimic. M-am plictisit la maximum, așa că nu-l recomand, treceți peste el.

Trauma – Ominous Black (2020)

Pe scurt să spunem că este vorba de death-metal și de o formație care vine din Polonia. Un album nici mai bun, nici mai rău, ceva death metal cinstit, să fie acolo, dar fără vreo apucătură de inventivitate sau alte lucruri care să-l facă de reținut. Nu recomand, devine repetitiv, genul ăsta oricum nu cred că mai permite multe, e epuizat, și băieții nu reușesc să treacă peste media obișnuită.

Tulus – Old Old Death (2020)

Black din Norvegia. Ar trebui să fie ceva de capul său, dar nu este. În primul rând pentru că nu este chiar acel black la care ne-am aștepta, este ceva extrem de accesibil tuturor, ca să fac mișto aș putea spune că este un black atât de diluat încât ar putea să fie dat pe radio. Nu-l recomand, este un disc prost, făcut doar ca să fie, este ceva ce nu trebuie ascultat nici măcar ca glumă.

Novena – Eleventh Hour (2020)

Cică ceva spre progresiv și cică ceva din Marea Britanie. Acum, cu genul ăsta este tare greu. Aici avem un album care bate cumva spre Genesis, dar care bate și spre alte lucruri. Deloc rău, deși nu sar în sus de bucurie, dar aș spune că merită ascultat și apoi decideți voi dacă este de păstrat. Eu consider că este un album decent, poate chiar peste decent. Dați o ureche.

Pure Wrath – The Forlorn Soldier EP (2020)

Atmosferic black-metal din Indonezia. Excelent EP, sincer să fiu. Băieții mai au și alte două albume la activ, pe care o să le iau să le ascult. Pleacă mai greu, poate la primele note nu o să pară de ascultat, dar pe parcurs se transformă exact în ce trebuie să fie un album de gen. Mi-a plăcut, vi-l recomand, garantez că nu strică o ascultare. Deloc-deloc nu strică.

Dexter Ward – III (2020)

Heavy-metal din Grecia, diluat, de radio. Sau nu neapărat de radio, dar pricepeți voi. Nimic deosebit la acest album. Slab, dezlânat, repetitiv, fără idei clare, fără nimic deosebit. Nu mi-a plăcut absolut nimic de pe el, deși la prima vedere aș fi putut avea ceva speranțe. Bine că nu mi le-am făcut. Nu recomand, lăsați-l acolo unde este, e păcat să pierdeți vremea.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.