Din drum (16)

Annihilator – For the demented (2017)

Tare dezamăgit de acest nou album al lui Jeff Waters. Bine, Annihilator nu mai sunt de mult ce-au fost, așa că nu mă așteptam la cine știe ce, dar oricum, parcă-parcă trebuia să fie altfel. For the demented este o lălăială neprietenoasă semnată de o formație pentru care se considera cândva că Big 4 trebuie crescut la Big 5, și poate că albumul ăsta spune clar de ce nu s-a întâmplat asta. O bucată de istorie peste care trebuie trecut, nu ai ce să faci, un album care are și părți bune, dar un produs discografic din care nu rămâi cu nimic.

Operation: Mindcrime – The new reality (2017)

Nu știu ce vrea Geoff Tate de la formația asta, dar cred că The new reality este poate cel mai prost album peste care am dat în ultimii ani. Am încercat în zadar să-mi dau seama ce mama dracului am ascultat acolo, cum am încercat să-mi dau seama și care-i logica existenței unei asemenea mizerii muzicale. Explicația stă tot în Geoff. Individul ăsta nu pare a fi capabil să realizeze că ori trebuie să se oprească, ori să se ocupe de lucruri la care se pricepe, că poate are unele. Nu vă recomand chestia asta nici dacă vă doriți să ascultați ceva prost.

Scorpions – Born to touch your feelings: best of rock ballads (2017)

Nemții au mai aruncat o compilație pe piață. Una cu ceva piese reorchestrate, cu două piese noi și, desigur, cu artileria grea de compoziții la apelul de seară. HolidayAlways somewhere și When the smoke is going down sunt aici, cum desigur… este și I still loving you. Despre piesele noi, la prima vedere, pe scurt: Melrose Place este o glumă de piesă față de ceea ce-i de găsit pe albumul ăla, însă Always be with you pare a fi capabilă să țină ritmul cu ce se găsește pe el. Oricum ar fi, ceva de reascultat. Formație ca asta nu se mai face, e din alte aliaje.

Vandenberg’s MoonKings – MK II (2017)

Fostul chitarist al celor de la Whitesnake se întoarce cu al doilea album al trupei sale, MoonKings. Un album care arată că idei ar mai fi, numai că Adrian nu reușește să le pună așa cum trebuie în valoare. Chiar am fost dezamăgit, de la un muzician ca el așteptam ca totul să sune altfel. Însă MK II reușește chiar să plictisească de la un moment dat, pentru că totul este extrem de slab transpus pe note. Păcat, mare păcat, mai ales că discutăm de un chitarist care a făcut istorie cu piese care nu au cum să fie vreodată uitate. Ca exercițiu merită ascultat, ca să vedeți cam pe unde s-a ajuns și cât se mai poate.

U2 – Songs of experience (2017)

Albumul ăsta chiar a fost o surpriză pentru mine. În primul rând pentru că sună ca pe vremea în care U2 era ce trebuie. E o revenire la matcă, la lucrurile de bază, revenire extrem de bine dozată și extrem de inspirată. Un album care curge dulce de la un cap la altul și care arată că uite, Bono și ai săi încă mai pot face lucruri bune și la ora asta. Aștept să intre pe piață și probabil că am să aleg să-l cumpăr, sună prea mișto, din punctul meu de vedere, ca să nu-l iau pe acasă. Recomand, băieții sunt buni.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: